Poezie Un cui

Un cui

(autor necunoscut)



Când aripa cugetării sparge sfera de necaz

Ţi se umple parcă pieptul de lumină şi extaz

Căci atunci pătrunzi cu mintea taine de neânţeles

Care stau în lucruri moarte, dar şoptesc cu grai ales.



Tot ce vezi, ce simţi, ce pipăi în întregul univers

Tot ce lumea argintează în noptaticul ei mers,

Tot ce a luat fiinţă la al Domnului Cuvânt

Toate trec însă-n viaţă toate de folos ne sunt.



De la picurul de roua pân' la vastul lui ocean,

De la praful ce pluteşte pân' la munţii de mărgean,

De la musca fără vină pân' la fiarele din lunci

Toate-ţi spun că tu vei trece, dar te-ntreabă unde-ajungi.



Tot ce întâlneşti în cale când priveşti în lung şi-n lat

Toate poartă în tăcere pentru om câte un sfat.

Dar să înţelegeţi spusa am s-aleg din toate-un cui

Şi de-aveţi bunăvoinţă s-ascultaţi povaţa lui.



El, finndcă nu dispune, după câte ştiu de gură

Să lăsăm ca printr-o pildă să ne dea învăţătură.

Bine, dar şi cuiul nostru îşi alege drept eroi

Tot din lucruri cunoscute şi din oameni dintre noi.



După legi şi după datini, bietul om, un fraged boţ

Urmăreşte doar câştigul prin minciună şi negoţ

Că doar ăsta este scopul de când a căzut din Rai

Înşelând unul pe altul să-şi asigure un trai.



În virtutea legii firii, un preatânăr negustor

Vrând să-şi făurească şi el oarecum un viitor

A plecat în căutarea unei case de vândut

La un preţ, se înţelege, cât se poate de scăzut.



Şi umblând mai multe zile, nimereşte în sfârşit

La un om ce-avea o casă de vândut cum şi-a dorit

Ieftină din cale-afară si n-o casă oarecum

Îşi zicea tânăru-n sine “Mi-a ieşit norocu-n drum”



Însă vezi, acel cu casa, om viclean, cu mintea veche

Tot purtând înţelepciunea după legea cea străveche

Plin de viclenie-n suflet şi şiret, cu socoteală

Puse tânărului iute drept în faţă o tocmeală



Căci de fapt nu era vorba decât de un simplu cui

Pe care-l ceru bătrânul să rămâna tot al lui

După ce va vinde casa tânărului negustor

Apoi treaba se făcuse pe-mpăcatul tuturor.



Obosit din cale-afara negustorul tinerel

Se-aşeză în noua casă spre-a se odihni niţel...

Dar pe când dormea mai bine se aud bătăi în geam

Omul sare cu grăbire şi deschide tam-nesam.



Şi din noapte se arată negustorul cu tocmeala

Ce-i răspunse scurt că vine după cum li-i socoteala

Să-şi aşeze pălăria şi bastonul său în cui

În acel cui ce rămase mai departe tot al lui.



Tânărul mirat de faptă admiţând oftă din greu

Dar văzând că gestu-acesta se repetă tot mereu

Cu amar şi ciudă-n suflet s-a căit în sinea lui

Că nu a dat importanţa cuvenită unui cui.



Noi nu vrem să facem astăzi haz de întâmplarea lui

Ci dorim să aflăm bine rostul unui simplu cui.



Dar precum cu ochi de carne nu vezi stelele-n amiaz

Deşi ele stau pe boltă şi când dormi şi când eşti treaz,

Tot aşa vreau cu tărie mai departe să vorbim

Despre-un cui si despre-o casa pe care nu le zărim...



Inima. A fost cântata când în proză, când în vers

Şi a fost asemănată când cu-n microunivers,

Când cu-o floare, când cu-o harpă, când cu-o piatră preţioasă

Şi de ce să n-o asemăn de-astă dată cu o casă.



Însă cuiul despre care voi vorbi-n aceste rânduri

Nu-i de-acel ce-l bate omul undeva uitat în scânduri...

Tot ce inima-ţi ascunde neplăcut voinţei Lui

Tot ce porţi scriind în suflet, totul se numeşte CUI



Omul cel cu mintea veche, negustor cu gând viclean,

Ce şi-a vrut un cui în casă, nu-i decât vechiul Satan.

Ce te lasă chiar şi trupul să-l faci Templul Domnului,

Dar în inimă, la mijloc, să aibă şi el un cui



Ca să aibă la intrare cât de cât un pic de nas

Nu că ar cunoaşte dânsul aşa straşnic de obraz,

Dar el ştie, dacă are drept proprietate-un cui

Vrând-nevrând ai datoria să deschizi în faţa lui.



Iar dacă se face gazdă, păi te vizitează des

Că n-are de tras la coasă, de prăşit ori de cules

Sau vreo altă meserie, că-i bătrân, se înţelege,

Fără datorii umane, fără grijă de vreo lege.



Iar acuma are timpul ca să viziteze-n tihnă

Şi apoi la inimioară să-ţi rămână la odihnă.

Să te ţină la pahare, la minciuni şi vorbe dulci

Până când vrăjit de ele vei ajunge să te culci.



Între timp el îsi aduce şi-o desagă mare-n cui

Încărcată cum se cade cu unelte de-ale lui.

Pe furiş el o desleagă ca să facă rânduială

Încât nu-i ajunge patul, când tu dormi, te dă afară.



Toate lucrurile ştiute ca lăsate drept zălog

Şi apoi le aranjează toate ale lui la loc.

După ce se instaleaza după cum gălbeaza-n miel

Îţi transformă inimioara în a lui atelier



Şi apoi se dă la lucru cu voinţă de stăpân

Şi lucrează zi şi noapte deşi-l şti aşa bătrân.

Cu a sa mână dibace de un meşter iscusit

Făureşte pentru gazda, ce cu timpul l-a primit,



Pânze groase de bârfeală cu care să poţi lega,

Scări înalte de mândrie pe care să poţi urca,

Săbii tainice de ură şi căruţe de minciuni,

Saci adânci de lăcomie cu care să tot aduni,



Şi puternice ciocane, cu cozi lungi de necredinţă,

Ce srivesc nepăsătoare ani întregi de năzuinţă,

Fierăsraie mari de patimi care vieţi de-a rândul curmă

După cum spune Scriptura că va fii-n vremea din urmă.



Dar şi falnice obiecte ce încântă tainic ochii

Din care străluce firea ca mătasea unei rochii.

De te miri de-aşa o gamă variată de produse

Înlăuntrul unei inimi care-i este lui supusă

I

ar când inima ţi-e centru al industriei drăceşti,

Orice marfă diavolească din belşug în ea găseşti.

Nici n-are cum duce lipsă, căci dibaciul de Satan

E în stare să producă într-o zi cât într-un an.



Auzind deznodământul ai mai vrea poate să şti

De există vreo salvare de acele mari urgii.

Aş greşi dacă aş spune că există sau că nu-i

Dacă îţi alegi pieirea prin salvarea unui cui.



Cuiul poartă tot misterul inimii ce-l găzduieşte.

Nu mai are vreo salvare inima ce îl primeşte.

Dar de inima o-nchizi la al simţirilor zăvor

N-o deschide nici un oaspet ce-o încearc-aşa uşor.



Ci e tare zăvorâtă cu cheia Acelui Sfânt

Când Satan urlă mai tare tu să-nalţi spre cer un cânt.

Doamne pune Tu în mintea şi în inima oricui

Că şi Iadul cât şi Raiul ţin în taină de un cui.



Amin