Poezie Zbuciumul trupului

Oare îmi simţi tumultul vieţii,

Ce-apasă destinul înfrigurat

Şi pustiul ce bântuie neîncetat,

Pe cărările goale-a dimineţii?



Zori sângerânde îmi dai bineţe,

Sau mă îngropi mai adânc,

în abisul ce mă face să plâng,

Singurătate şi non tinereţe.



Mut e cuvântul ce-mi spune stingher,

Că doare povara dragostei simple,

O rană săpată de-a dorului ghimpe,

Mi-aduce mai multe-ntrebări şi mister.



Cine sunt eu, încontro mă îndrept?

Sufletu-mi plânge de doruri ascunse,

Unghere ce-aşteaptă să fie pătrunse

De raza divină, oare cât mai aştept?



Un strigăt se-nalţă din pieptul trudit,

Se-nalţă spre zări infinite,

Ecoul atinge tărâmuri dorite

Şi uşor mă îndrept spre zenit.



Păşind câte-o treaptă dispare misterul

Şi sufletul prinde contur, plin de har,

Mă-mbracă în haina iertării şi-n dar,

Primesc veşnicia, speranţa şi cerul.



Octombrie/2003, Deva