Poezie Copii, opriți-vă!

Copii, opriți-vă din goana voastră,

Și stați o clipă să ne judecăm!

Părintele v-așteaptă și vă cheamă,

Copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm!



De vor fi roșii cum e carmazinul,

Ca purpura păcatele de-ar fi,

Le voi albi mai albe decât neaua

Și-n Casa Mea cu slavă veți trăi.



Priviți pe drum, 'napoi în depărtare,

La urmele ce-n pulbere-au rămas,

Și spuneți voi, cu câtă îndurare

V-am întărit pe cale pas cu pas.



Cu roua dimineții și cu mana,

Cu prepelițe grase v-am hrănit,

Și apă, când ați vrut, v-am dat din stâncă,

De arșiță, cu norul v-am umbrit.



Am brăzdat căi prin locuri neumblate,

Pe fund de mări, un drum să treceți voi,

Și-n loc să proslăviți slăvitu-Mi Nume,

Din aur v-ați turnat viței și boi.



Am alergat prin munți și prin pustie,

V-am căutat prin cei mai aspri spini,

Și v-am adus pe umeri iar la turmă.

De ce fugiți în noapte la străini?



A fost vreo rană să nu-i pun balsamul?

Avut-ați vreun suspin să nu-l ascult?

De ce atunci disprețuiți un Tată

Ce v-a iubit și vă iubește mult?



Ați fost murdari și goi, flămânzi și singuri,

Și eu îndurător v-am înfiat...

Dar v-ați întors în cloaca voastră neagră,

Ați râs, și din mocirlă M-ați scuipat!



M-am îngrozit și M-am căit atuncea

C-am pus în voi un chip nemuritor,

C-am vrut să fiți părtași pe veșnicie

La Sărbătoarea sărbătorilor.



Unicul Fiu vi L-am trimis ca jertfă,

Să moară pentru voi crucificat.

Cum M-a durut când cuiele pe cruce

Băteau în mâna care v-a creat!



L-ați stors și L-ați zdrobit în teascul vostru,

L-ați atârnat pe lemn și-ați râs de El,

Când El plătea în chinuri prețul vostru

Și-L mistuia altarul ca pe-un miel.



Pe Golgota se zbuciuma tot cerul,

Și crucea voastră, o, era prea grea...

Dar am plătit cu sânge prețul vostru

Și v-am răscumpărat cu viața Mea.



Iar voi M-ați părăsit...Și azi de-afară,

Desculț, la ușă bat și iar vă chem;

Oare n-a fost destul că Mi-am dat Fiul,

Că-n locul vostru L-am făcut blestem?



V-am apărat cu mâini însângerate,

Cu trupul frânt, zdrobit sub spinii grei,

Băut-am Eu disprețu-n locul vostru:

De ce M-ați părăsit, copiii Mei?



Acum însă e ultima chemare...

La poartă vă mai bat o dată doar.

Măcar acum, în ceasul cel din urmă,

Să nu disprețuiți bogatul har!



Se-apropie-ntunericul cel mare,

E semnul revărsatului de zori,

Când slava dimineții va apare,

Țâșnind din slavă-n slavă peste nori!



Atunci veți vrea să fi răspuns chemării,

Mă veți ruga - milos și bun să fiu,

Veți alerga la munți și, plini de groază,

Vă veți trezi atunci, dar prea târziu.



Copii, opriți-vă din goana voastră

Și stați o clipă să ne judecăm!

Părintele v-așteaptă și vă cheamă:

Copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm!



De vor fi roșii cum e carmazinul,

Ca purpura păcatele de-ar fi,

Le voi albi mai albe decât neaua,

Și-n Casa Mea cu slavă veți trăi!