Poezie Subtila Amăgire

Subtila Amăgire



La început, era Cuvântul

Şi El a fost cu Dumnezeu,

Şi ceruri toate şi pământul

Gloria Lui vesteau mereu.



Astfel, tot ce-a fost făcut

N-au fost făcute, fără El,

Căci El a fost din început

Al Dumnezeului, Model.



În marea Sa înţelepciune

Când El l-a creat pe om,

Deplin era-n perfecţiune

Pân-la nucleul, din atom.



Inteligenţă având deplină

Spre-a înţelege lumea vie,

Voia cea Sfântă şi Divină

Era prea sfânta-i părtăşie.



Şi-n cea mai-naltă bucurie

El îşi ducea viaţa hărăzită,

De Dumnezeu, ce la zidire

Prin legi i-a fost orânduită.



Înţelegând, că-n ascultare

E pus misterul mărinimiei,

Omul creat, în cercetare,

El îşi ducea viaţa veşniciei.



Dar, în pasul vieţii fericite

Ce se scurgea cu bucurie,

S-a interpus pe negândite

Ispita ascunsă, în viclenie...



Ascultând de-ale ei şoapte,

Decât la Domnul, ce a zis,

Cea mai sublimă libertate

A fost pierdută, în Paradis.



Şi, din ambianţa lor senină

Ce-o cunoscuse amândoi,

Fără veşmântul de lumină

S-au revăzut de-odată goi.



Atunci frunze de smochin

Cu înfrigurare şi-au cusut,

Veşminte fireşti, în declin,

Cum în minte-au conceput.



Şi-n conjuctura nou creată

Văzându-se, fără veşmânt,

La reîntâlnirea programată

Cu Tatăl cel ceresc şi sfânt,



Şi-au ascuns a lor prezenţă

Printre copacii din grădină,

Şi-ndrăznind cu vehemenţă,

Şi-a-ndreptăţit a lor pricină.



Si-astfel, la întâlnirea avută

Cu Cel ce este Dumnezeu,

Sentinţa le-a fost hotărâtă

Spunându-le-al vieţii traseu.



Căci între şarpe şi femeie,

Sămânţa-i şi-a ei ,Sămânţă’

A prins contur noua ideie,

Transpusă prin făgăduinţă.



Şi-astfel a intrat în vigoare

Cea mai aprinsă vrăjmăşie,

Între ,Sămânţa’ salvatoare

Şi balaurul, plin de mânie.



Dar prin lupta ce-o va duce

I-au bucurat totuşi sentinţa,

Că prin dureri pot să apuce

De-a împlini-n Ea, biruinţa.



Ea putea ca să zdrobească

Pe Lucifer, marele travestit

În şarpe, ca să-l amăgească,

Pe omul nou ce-a fost zidit.



Şi-avea să fie-o luptă mare,

Şi şarpele era cel ce întâiul,

Prin necaz si-n strâmtorare

Avea să-i rănească călcâiul.



Au acceptat cu resemnare

Cuvântul ce-a fost declarat,

Văzând prin el iubirea mare

A Domnului când i-a creat.



Dar peste-a lor neascultare

Blestemul a pus o hlamidă,

Ogoru-n brazda-i roditoare

Să nască spini şi pălămidă.



Din el Adam să îşi ia hrana

În toate zilele sale-ale vieţii;

Cu trudă să-şi strângă mana

Prin zorii amari ai dimineţii.



Şi iarba verde, să mănânce,

Şi pâine-n truda cu sudoare,

Până-n pământ, se va duce,

De unde-a fost a lui lucrare.



Şi Domnul, văzând că-s goi

Din piele, haine le-a făcut,

Şi i-a îmbrăcat pe amândoi

Marcând blestemul început.



Ca nu cumva să îşi întindă

Şi mâna înspre pomul vieţii,

Pe veci Lucifer să îi prindă

În nebuloasa mreajă a ceţii...



Domnul din Rai i-a izgonit

Şi-a pus îngeri să vegheze,

Doi heruvimi, spre răsărit,

La Eden ei, să privegheze.



De strajă la porţile închise

Îndeplineau porunca dată,

Veghind cu-aripile întinse

Rotind, o sabie învăpăiată.



Ea se-nvârtea fără încetare

Şi suflul care-l răspândea,

Stopa pe loc orice mişcare

La porţi dacă se îndrăznea.



Acolo zilnic se descoperea

Din ceruri slava cea divină,

Acolo Adam îşi mărturisea

Păcatul mare, şi-a lui vină.



Când au văzut o schimbare

În fiinţa lor cum e-mplinită,

Produsă prin neasacultare

Au reevaluat, marea ispită.



Şi-au constatat că au greşit

Neascultând porunca dată

Că luând, din pomul oprit,

Şi mâncând, a fost călcată.



Cu-amărăciune povesteau

Cum viaţa lor ei şi-au trăit,

Când în Eden, în pace stau

Mărind pe Cel ce i-a zidit.



Astfel, ai săi fii se închinau

Aducând jerfă, Celui Sfânt,

Şi legământul sacru-nnoiau

Cum cerea Legea-n Cuvânt.



Deşi-au trăit o vârstă lungă

Cu gândurile la făgăduinţă,

Nu au ştiut că n-o s-ajungă

Să-şi vadă scumpa biruinţă.



Când în ziua mare a-ntâlnirii

Vor vedea pe Domnul Sfânt,

,Sămânţa’-n jertfa mântuirii,

Adam se va pleca-n pământ.



Flavius Laurian Duverna

08 februarie 2009