Poezie De nu-i târziu

De nu-i târziu



De nu-i târziu, mai lasă-mi Doamne,

Să vad un licar viu al slavei Tale,

Cum străluceşte în adâncul meu de om,

Să ard în flăcări pe sfintele-Ţi altare,

Iar scrumul stins, foc sfânt să ia din nou.



Spre cer să mă înalţ ca o săgeată,

Cum val, de val e-mpins s-atingă ţărmul,

Cu Tine deodată din inima descătuşată,

Să zbor pe-aripa-Ţi şi să se moaie lutul,

Să nu rămâi în vasu-mi închis pe dinăuntru.



Să ştie lumea toată că-n vasul meu cu flori,

Mi-ai înmulţit iubirea cu Harul cel de preţ,

Mi-ai strecurat lumină şi scaldă de culori,

Şi-o harfă ruginită, ascunsă într-un colţ,

Tresaltă-n bucurie, ca apa de izvor!



Toate-au crescut şi sparg acuma vasul,

Afară ca să iasă precum spre slăvi ţâşneşte,

Un porumbel ce-n cuşcă un timp a fost ţinut,

Deşi cu-aripe frânte de-al neputinţei cleşte,

El zborul său rotat spre ceruri n-a pierdut.



Din foi de psalmi mi-e cântul învechit,

Ce-a rupt hotarul contemplării mute,

Iar gândul meu e porumbelul nevăzut,

Ce zboară-n rugăciuni, înaltul îl străbate

Şi mai smerit revine în vasul cel de lut…



Fii milostiv cu mine, ce folosesc cuvinte

Şi-adun pe-aripa înţelesului mărgăritare,

Lumina a rămas din focul vremii ce-i trecută,

Şi-un licăr viu din slava Ta tresare,

Într-un creştin ce-avuse …o inima rănită.





17.05.2009