Poezie Taina Întrupării

Taina Întrupării



Când ai purces din veşnicie

La Dumnezeu erai Cuvântul,

Şi-n cea mai dulce armonie

Doamne, ai creat pământul!



Când temeliile sale le-ai pus

Prin dragostea copleşitoare,

Săltau oştirile cereşti de sus

În bucuria sfântă, creatoare.



Şi omul Doamne, ce-ai zidit,

Fiinţă fiind de-un ordin nou,

În Universul mare, nesfârşit,

Ducea cu el un scump ecou.



Doar Lucifer cu ai săi îngeri

Ce-n cer făcuse răzvrătirea,

În urma marei lor înfrângeri

Îşi exprimau, nemulţumirea.



Şi când el pe om, l-a amăgit

Asigurându-l, că nu va muri,

Mâncând din pomul cel oprit

Tristeţe mare, cerul îl umbri.



Atunci fenomenul entropiei

Ce debutase grav în Univers,

Prin moarte-asupra veşniciei

Mutase sensul vieţii... invers.



Şi astfel omul ce a fost creat

De-acum avea sa cunoască,

Urmarile, groaznicului păcat

Sădit în firea-i pământească.



El, nu mai putea fi-ndepărtat

Din firea-i cea neascultătoare,

Decât printr-un plan adoptat,

De Domnul ca răscumpărare



Şi-a trebuit ca timp să treacă

Şi veacuri multe să se scurga,

Ca Lucifer, partea să-şi facă

Şi-n rău culmea, să-şi ajungă.



Să vadă Iubirea ce-Şi pleacă

La Golgota, întinsă pe cruce,

Puterea, pe care-o dezbracă

În susurul Său blând şi dulce.



Flavius Laurian Duverna

29 ianuarie 2009