Poezie IONA - text pentru copii

Iona ( text pentru copii )



Cap. 1



Intr-o zi din Cer venise

Un cuvânt de răzbunare

Îndreptat înspre Ninive

O cetate foarte mare

Dumnezeu se hotărâse ca să pedepsească-ndată

Răutatea dintre oameni către oameni îndreptată.

Pentru asta hotărâse Dumnezeu un om să meargă

Şi să spună tuturora ca păcatele să-şi şteargă

Prin căinţă, fapte bune, prin iubire şi-ndurare

Altfel, peste ei din Ceruri,

O pedeapsă foarte mare

Va veni să nimicească

Tot ce-ar fi să întâlnească.



Scoală-te Iona, şi du-te !

Zise Domnul hotărât

Însă el nu vru s-asculte

Şi degrab' s-a coborât

Către mare ca să fugă

Spre-un oraş îndepărtat

Aşa vru el să se-ascundă

De Acel ce l-a chemat.



Astfel Iona fără minte în corabie se-ascunse

Dar şi-acolo printre scânduri

Ochiul Domnului pătrunse.

Se credea în siguranţă

Legănat de valuri line

Nu ştia ce încercare de la Dumnezeu îi vine...



Marea îşi stârni furia

Corăbierii s-au temut

Şi, pe rând, ce-a fost pe punte

Tot în mare-a dispărut.

În zadar, căci tot mai mare

A fost groaza printre ei

Toţi, căci nu ştiau de Domnul

Se rugară către zei

Să îi scape să-i ajute

Să nu moară înecaţi

Dar din vina cui aceştia erau foarte speriaţi ?

Iona, iată vinovatul

Ce-a gândit în sinea lui ?

Voi găsi refugiu moale în dulceaţa somnului.

Şi se duse ca să doarmă în cotlonul cel ferit

De pe fundul corăbioarei, într-un colţ înghesuit.

Nu îi fu prea dulce somnul

Căci afară era Domnul

În vârtejul greu de ape

Care se zărea aproape

Pregătit în orice clipă

Corăbioara s-o îngroape

În adâncul apei, negru, cu făpturi îngrozitoare

Care mişună sub ape, oricând gata să omoare.



Scoală-te, ce dormi, şi cheamă-ţi

Dumnezeul tău iubit

L-a trezit cârmaciul care era cel mai chinuit;

Nu dormise nopţi de-a rândul

Căci îl chinuise gândul

Despre cine-i vinovat

Că aşa o grozăvie peste ei s-a întâmplat.

Şi au zis unul spre altul

Vrând să se sfârşească totul

Hai, cu toţii laolaltă

Adunaţi să tragem sorţul

Doar aşa va sta deoparte

Cel ce prin a lui păcate

A stârnit furia mării

Şi ne duce către moarte.



Dumnezeu conduse sorţul către Iona, vinovatul,

Căci avea un plan cu dânsul, doar cu dânsul,

Nu cu altul...



Sunt evreu, începu Iona îngrozit de ce vedea

Şi recunoscu pe dată toată vina ce-o purta:

Nu am ascultat de Domnul şi-am fugit de Faţa Lui

Dar acuma văd eu bine că nicicând, niciunde nu-i

Loc să îţi ascunzi păcate

Nici în viaţă, nici în moarte.

Aruncaţi-mă în mare, zise Iona liniştit

Mă voi scufunda deodată în adâncul infinit

Poate Domnul, care este îndurare şi dreptate

Se va îndura de mine chiar şi în adânc departe.



Îngroziţi, privind spre mare

Şi cu gândul că pe Iona trebuiau să îl omoare

Toţi strigară către Domnul să îi ierte de păcat

Şi să nu-i împovăreze cu un om nevinovat

Pe ei toţi aceia care în adânc vor arunca

Pe Iona, ce le dăduse pentru-aceasta voia sa.



Şi acum ce spuneţi oare

Va trăi Iona sau moare

Aruncat fiind în mare ?



Voi să ştiţi copii că Domnul

Îşi va împlini cu omul

Planul Său de la-nceput

Când Iona fugind n-a vrut

Glasul Sfânt să îl asculte

Astfel i s-au întâmplat lui multe.



Înlăuntru ce se-ntâmplă pe sub muntele de apă

Unde Iona se îndreaptă

Înspre cea mai neagra groapă ?

Dumnezeu este iubire

Şi El Însuşi izbăveşte

Chiar şi-n negura de ape

Ochiul Tatălui priveşte...

Nu, Iona nu-i lepădat

Pentru că n-a ascultat

Dar în dragostea de Tată

Dumnezeul nostru iartă

Dând o lecţie ciudată:

Căci El zice, porunceşte

Cheamă din adânc un peşte

Ca să facă voia Sa

Înghiţindu-l pe Iona.

Astfel, pentru nopţi şi zile

Trei la număr, doar atât

Iona a rămas în peşte

Căci aşa a hotărât

Tatăl Lui în Cerul Sfânt

Până la un alt Cuvânt.



Dar afară, ce-i aşteaptă

Pe acei cu a lor faptă?

Peste tot cuprinsul zării

Nu se auzea o şoaptă

Dintr-o dată se făcuse ca oglinda marea toată.

Amuţiră toţi de spaimă- ea tăcuse dintr-o dată !

Căci din necuprinsul zării

Domnul poruncise mării

Ca furia arătată

Să o dea acum uitării.

Toţi care erau pe punte

Au jurat ca să asculte

Doar de Dumnezeul care

Poate pune în mişcare

Marea cu a ei furie

Sau o face ca să fie

Ca o baltă aurie.



Cap.2



Care om s-a mai rugat stând în burta unui peste

Laudînd din fundul mării pe Acel care iubeşte ?

Minunat lucrează Domnul, pentru om e chiar ciudat

Să aducă jertfe sfinte pe sub ape scufundat

Şi să facă juruinţe, să aducă mulţumiri

Domnului ce ţine-n viaţă omul printre peştii vii.

Dintre mii şi miliarde de fiinţe ce-au trăit

Doar de Iona ştim că Domnul

Viu la scos din acel chit.



Căci căinţa este bună

Este starea ce adună

Laolaltă gânduri sfinte

Şi iubirea din cuvinte...



Domnul a vorbit din Ceruri

Peştelui din planul sfânt

Şi acesta, nezăbavnic

A-mplinit a Lui Cuvânt

L-a vărsat pe-acel obraznic

Din adâncuri pe pământ.



Cap.3



Hai, Iona, din nou la treabă

Spre Ninive tu în grabă

Cu strigarea să ajungi.

Eu îţi dau cuvinte clare

Tu cu ele să străpungi

Inima acelor oameni

Care sunt prin a lor stare

Vinovaţi de nepăsare.



A mai stat Iona pe gânduri ?

S-a mai dus el printre scânduri?

Să se-ascundă poate-n somn

De Acel ce-i este Domn ?



S-a sculat şi dus a fost

La Ninive, cu sfânt rost

Şi pe străzile cetăţii

Vocea lui, vocea dreptăţii

Se-auzea mereu şi tare

Dintr-o zare-n altă zare:

Patruzeci de zile încă

Pân' la aspra Lui poruncă

De pedeapsă împlinită

Şi Ninive-i nimicită.



Mai departe e-o minune

Ce am vrea să se repete

Căci doar un cuvânt s-adune

Mii de oameni cu regrete !

Ce frumos şi ce puternic

Un Cuvânt de îndreptare

Să conducă spre Cel Veşnic

O cetate-atât de mare !

Zeci de mii şi mii să creadă

Şi să cadă din picioare

În genunchi pe toţi să-i vadă

Pe cei mici şi pe cel mare !

Ar fi fost Iona în stare

Să viseze cel puţin

Că cetatea cea mai mare

Şi cu cel mai mult venin

Se va pocăi degrabă, după tot ce el strigase ?

Dar aşa se şi-ntâmplase !



Căci cu toţii la poruncă

De la împărat ajunsă

În genunchi, în praf se-aruncă

Cu nădejdea îndurării

Să-L înduplece pe Domnul

Cel ce e viteaz în lupte

Mila Lui să îi ajute...



O fi fost târziu să-i ierte ?

Domnul a dorit să-i certe ?

Necurmat, fără iertare

Nu le-a dat nici o-ndurare ?

Nu aşa Îl ştim pe Domnul

Cel zăbavnic la mânie

Cel ce este dăruire

Pentru toţi o mântuire !



I-a iertat şi S-a întors

De la răul furtunos

Căci credinţa lor le-a fost

Loc umbros de adăpost.



Cap.4



Iona a-nţeles că Domnul

S-a întors de la mânie

Şi că n-o să mai privească

Aşteptata grozăvie.



Şi a fost de-acord cu asta ?

Aş ! El ar fi vrut năpasta

Peste toţi, şi el să vadă

Cum din Ceruri or să cadă

Pietre mari şi mingi de foc

Dar nimic, nimic, deloc !

A rămas totul în pace

Căci în mintea lui stângace

N-a-ncăput Domnul iertării

Ci fiorul răzbunării.



Supărat până la moarte

Stând deoparte de cetate

Aştepta Iona la umbră

Ce-o mai fi şi pân' la urmă.



Iar o lecţie ciudată

Scoate Domnul de îndată !

Din pământ din iarbă verde

Creşte-n sus un curcubete

Un umbrar bun şi stufos

Pentru omul mânios.

Dar pentru puţin a fost

Omul nostru bucuros

Căci la răsărit de zi

Planul prinde-a se-mplini

Când de undeva pitit

Domnul scoate-un vierme mic

Pus exact ca să înţepe

Cel umbrar de curcubete

De-a rămas Iona în soare

Leşinat, cu dor de moarte.



Bine faci tu că ai milă

De o plantă oarecare

Şi de oameni ai doar silă ?

Cu ce trudă ai lucrat

Viaţă cine i-o fi dat ?

Ce te dai de ceasul morţii ?

Cazi în deznădejdea nopţii

Strâmbi tu căile dreptăţii ?

Pentru ce ? Un curcubete ?

Mori de mila lui, băiete ?



Ia priveşte spre cetate

Numai tu mai vezi păcate

Ei sunt mulţi, dar plini de teamă

Nu ştiu bine cum îi cheamă

Şi-atunci Eu, Acel ce sunt

Creatorul pe pământ

Cum să las a fi strivită

O cetate pocăită

Cum să nu am milă multă

De atâţi câţi mă ascultă !