Poezie În pacea serii (1)

Doamne sfinte, Domn Puternic

Tatăl păcii și-al iubirii, toate Ție Ți se-nchină în cuprinsu-întreg al firii.

toate-n fața Ta se-apleacă și-n tăcerea-nfiorată

Te adoră, Te ascultă și Te recunosc ca Tată.



În evlavia ce umple sufletul în pacea serii

Ne-aplecam și noi genunchii către tronul mângâierii

Și ce gânduri luminoase pot în suflet să se-adune,

Toate-n ceasu-acesta, Doamne, se prefac o rugăciune,

Inima ni se topește și se-ntinde să cuprindă

Și s-aducă înainte-Ți toată lumea suferindă.



Pe a vântului aripe, Doamne al slăvilor senine

Glasul rugăciunii noastre se ridică înspre Tine

Și-n toți stropii mulți de rouă răspândiți peste ogoare

Strălucesc a noastre lacrimi jos, la sfintele-Ți picioare,

aplecata-nchinăciune a ogoarelor de grâne

este-a noastră-ngenunchere înaintea Ta, Stăpâne

Glasul liniștit al apei susurat în unde line

E cântarea noastră: suie ca un imn smerit spre Tine.

cu o tainică dorință și-o tăcută închinare

Pentru-atâți sărmani ce-așteaptă

milă, Doamne, și-ndurare.



Pentru cei ce mor de foame prin bordeiele uitate,

pentru cei fără lumină din genuni întunecate,

pentru miile de inimi ce cu dor adânc Te cheamă

și Te-așteaptă cum așteaptă, dornici, pruncii după mamă,

pentru cei ce gem sub lespezi de tristețe și păcate

pentru cei ce plâng în lumea de venin și răutate,

pentru cei ce n-au lumina nici în suflet, nici în casă

și pe care munți de beznă și mai spre adânc i-apasă,

pentru cei fără nădejde, pentru cei fără scăpare,

pentru cei ce n-au pe nimeni, cerem, Doamne, a Ta-ndurare !



Doamne, cât de-ndepărtată-i omenirea azi de Tine!...

- De păcat și necredință toate inimile-s pline,

Fărdelegea se răsfață și-n bordeie și-n palate

geme, plin cu vârf, pământul de blestem și nedreptate.

Iar Cuvântul stă sub noaptea nepăsării ce ne-apasă

năbușit de-a necredinței și de-a formei coajă groasă.



Banul este-al lumii idol, lui se-nchină omenirea

de la el și-așteaptă astăzi mii de oameni izbăvirea

de la el își cer săracii mult râvnita ușurare,

după el aleargă-avuții veșnic fără săturare,

după el doresc și luptă și se zbuciumă, se zbate

omenirea-n două cete: hămesite și-mbuibate,

pentru demonul acesta se frământă și se-omoară

încleștați sub uriașa lăcomiei lor povară.



Doamne, vezi că-n clipa asta de-am îngenuncheat în cale

nu vrem pentru noi să-Ți cerem îndurarea feței Tale,

nici în nopțile cu lacrimi, când cu-a rugăciunii gânduri

ne rugăm, - nu nouă cerem mila Ta-n atâtea rânduri,

ci Ți-o cerem pentru-aceia mulți, ce-n greutăți suspină,

ce cred că li-i dor să beie, dar li-e sete de Lumină,

care gem cu-atâtea sarcini și-Ți cer vremuri mai senine,

ei cred că li-i dor de pâine, dar li-i foame după Tine!

Și, împinși de-această foame ca un tunet de aramă

glasul lor adânc, pe Tine, Doamne, fără-a ști te cheamă.



O, coboară-Ți îndurarea, iarăși, Doamne, din 'nălțime

peste stinsa, apăsata și sărmana Ta mulțime,

și-n opaițul stins și rece al atâtei neștiințe

Tu aprinde strălucirea sfintei Tale cunoștințe,

iar în locul alergării dup-o slavă-amăgitoare

fă-i să caute moștenirea slavei ce-i nepieritoare

și când caută fericirea, fără-a o afla vreodată,

fă-i să vadă că doar Tu ești fericirea-adevărată...



Pentru ei în seara asta Te rugăm plângând Părinte,

când natura-ntreagă, parcă, în genunchi Îți stă-nainte

și când inimile noastre s-ar întinde să cuprindă

lângă sânul rugăciunii toată lumea suferindă,

nu ne-ndepărta, de-acuma, de la marea Ta-ndurare

Căci ești singura scăpare, Doamne, singura scăpare...