Poezie Eram cândva un mugur

Paşii mă duc încet pe aleile pustii,

Cu vârful cizmei spulber frunzele căzute,

Ici, colo, se-aud glasuri de copii,

Dar glasul meu, nu are cine să-l asculte.



Tăcută-mi depăn gândul, fugar, neobosit,

Aş vrea să-l ţin în frâu, dar inima complice,

Mereu e împotrivă-mi, e tainicul misit,

Ce nu vrea niciodată din tronu-i, să abdice.



Închisă-n carapacea hazardului peren,

Cu învelişu-i simplu, mereu modificat,

M-am prefăcut în frunză şi într-un trist refren,

Cânt neputinţa lumii, de-a fi fără păcat.



Călcată sunt de talpa ce stă nepăsătoare

Şi trupul meu de frunză uscată, resemnat,

Strivit e în noroiul de la răscrucea-n care,

Eram cândva un mugur, într-un copac uitat.



Septembrie/2000, Deva