Poezie Sub apăsarea Mâinii Tale

Sub apăsarea Mâinii Tale

de gheața suferinței strâns,

îmi plânge sufletul, Părinte,

cum nu mai știu să mai fi plâns.



Gem ca izvorul care plânge

în murmur chinuit de stânci,

ca picurii amari de sânge

din fundul unei rane-adânci,



Ca lupta crâncen-a seminței

sub ura bulgărilor grei,

ca strigătul descătușării

din temnița robiei ei...



dar lumea n-a-nțeles adânca

durere-ascunsă sub cuvânt,

m-au ascultat cum plâng, Părinte,

și-apoi m-au lăudat... cum cânt.



Cu cât mi-a fost mai crâncen chinul

și mai adânc suspin mi-a scos,

mi-au spus cu feţe fericite:

- cânți mai frumos, tot mai frumos!



O, Doamne, uită-mi tânguirea

din tot ce-am scris prea-ndurerat,

din toate să-Ți rămână numai

ce-i cântec cu adevărat.