Poezie Nemerit

Tata, azi mă întorc acasă!

Colindul meu prin lumea necuminte s-a sfârşit.

Mai e un ceas

Până vom sta la masă,

Dar niciodată n-am să ştiu

De ce m-ai mîntuit.



Alerg spre Tine prin pulbere de stele.

Văd mâna Ta

În pragul casei noastre, cum mă cheamă.

Ştiu că Ţi-e dor

Iar eu, deşi Te-am răstignit,

Mă-ntorc la Tine fără teamă.



I-ai adunat pe toţi.

Îi văd prin orizont cum mă aşteaptă

Presimt că vor rosti bineţe,

Dar eu nu meritam atâta politeţe.



Oare de ce, chiar pe nedrept,

Dreptatea Ta e dreaptă?!





Va fi pustiu o vreme printre galaxii.

Toţi heruvimii au plecat la nuntă

Acasă e potop de armonii

Planetele aştern vecia de lumină



Se leagă orice rană azi şi orice cale frântă

Nu mai curg lacrimi printre bucurii.

Mă uit, popoarele adună sărbătoarea

Aproape că Te-aude inima şoptind



Aici se va sfârşi în nesfârşit cărarea

Eşti poate încă-o clipă nevăzut,

Dar palma Ta mă strânge către-Mpărăţie.

Îi cern prin răscolirea de minuni chemarea.



Din nou Acasă, lângă Tine,

Nici visele nu se trezesc sub freamăt de lumină.

În dorul prea uimit de frumuseţe

Aştern recunoştinţa mea deplină



Şi mă întreb, de ce atâta politeţe,

De ce m-ai aşteptat, Împărăţia mea divină?