Poezie Cu Domnul spre Golgota

Joi...

și plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă

e așa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!

O povară făr-de-margini parcă apasă toate cele

trist suspină râul Chedron

plâns înlăcrimat sub stele...

În grădina sub cupole de măslin și palmier,

în genunchi, cu ochii-n lacrimi sta Isus privind la cer:

"Tată, dacă-i cu putință depărtează-Mi suferința

totuși nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voința"...



Și-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă

ah, e greu păcatul lumii, cu mii de ani în urmă

și cu mii de ani nainte, marea vină-a omenirii

cere-ntreagă-acuma prețul mare-al Jertfei ispășirii.



Lacrimi și sudori de sânge

multe se preling la vale

câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinței Sale!

Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvățătorul

iar prin noapte,

cu tâlharii,

vine Iuda vânzătorul.



Vineri...

zori de zi...și-acei ce-I strigaseră "Osana"

Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa și la Ana

Farisei, soldații, gloata: și din față și din spate

Îi cer moarte-n gura mare: "Răstignește-L Pilate!"



Soare, arșiță...și Crucea se împlântă-adânc în umăr -

este greu păcatul lumii, fărdelegea fără număr.

Te cutremuri: tras de funii, prin loviri,

cu crucea-n spate

Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.



Miez de zi...Golgota geme azi sub cea mai grea povară

răcnet răgușit de ură -

două cruci se ridicară

cuie,

funii,

scări,

și-ntr-una tot mai greu ciocanul pică -

între doi tâlhari pe culme, altă cruce se ridică.



La picioare ucenicul și cu mama plâng de jale,

undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale...

cerul se îmbracă-n noapte

totul prinde să se-nfioare...

Pe Golgota cu tâlharii Dumnezeu pe cruce moare.



Sâmbătă...

și norii-n fulger gem pe vârful Căpățânii

spre mormântul trist se-ndreaptă arhireii

și bătrânii...

și pecețile pe piatră le aștern cu-ngrijorare

poate-acuma o să aibă, în sfârșit, o sărbătoare!



Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea

mai amar ca toți își plânge încă Petru lepădarea.



La mormânt de două laturi stau de strajă păzitorii

prin cetate fără grijă chefuiesc răstignitorii

fericindu-se căci iată e-n mormânt "Răsculătorul"

La Caiafa-n veselie și în cântec e Soborul

Inima li-e mulțumită, împlinită li-e plăcerea

- Numai ceva tainic spune: se apropie-nvierea!



...Este noapte încă...cerul e senin și plin de stele

Petru undeva mai plânge amărât cu lacrimi grele...

la mormânt glumesc soldații,

luna scapătă spre mare,

Dar deodată-un fulger cade,

flăcări tot văzduhul pare,

și-mbrăcat în foc de soare

un arhanghel se coboară

zbor pecețile-ntr-o parte,

piatra-n altă parte zboară -

ca trăsniți cad păzitorii tremurând pierduți de frică:

- cu Isus Biruitorul viața nouă se ridică!



E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire

ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,

A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii

s-a-mplinit în clipa asta, taina scriselor Scripturii.

Fost-a judecat de lume,

Cruce grea I-au dat să poarte,

cuie I-au bătut în palme,

omorâtu-L-au cu moarte,

pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceți în cale, -

Însă n-au putut s-oprească slava învierii Sale.



Câți nu s-au luptat de-atuncea

să-L îngroape sub vreo glie

și pecețile să-I pună iar deasupra, pe vecie?

- Însă chiar de-a fost pe Cruce

și-apoi pus sub piatra rece,

chiar de-au început călăii plini de fala a petrece,

- când ei nici nu gândeau

atuncea au rămas cu toți de-ocară:

de sub lespezi Răstignitul a-nviat ieșind afară.



Au fost mulți și fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,

dar închis să-L țină nimeni n-o să poată niciodată,

că nu-i om

și nici putere să-L îngroape pe vecie

El, Isus Biruitorul,

biruie în veci și-nvie.