Poezie Atat de singur...

Atat de singur ma simteam in noaptea-ntunecata

Cand rataceam far' ajutor in lumea intinata,

Eram purtat de-al lumii val pe marea agitata

Si cautam cu-atata dor speranta mult visata.



Umblam prin locuri sumbre, reci, cu-atata nepasare,

Si nu gaseam in patimi seci, un strop de alinare,

Eram purtat de vanturi iuti, spre-a mortii locuinta

Si m-afundam mereu mai mult zaceam in neputinta.



Paseam greoi si fara tel, n-a umbrei mortii vale,

Caci tot mai mult ma apasa a iadului povara.

Eram legat cu lanturi tari si nu vedeam scapare

Si nu stiam ca in Isus puteam avea iertare.



Dar intr-o zi, in goana mea, am auzit o voce,

Un glas duios ce ma indemna sa vin smerit la cruce,

Sa-mi plang pacatul, sa ma-ntorc de la blestem la viata

Si sa primesc in loc de-amar a cerului dulceata.



Am acceptat al milei har, care m-a scos din ceata,

Din noaptea grea, din valuri mari, si mi-a adus speranta

Si am primit un nume nou si-o haina sfanta alba,

Si-n mine-a pus din duhul Sau sa fiu cu El o data.



De-atunci ii cant si-L preamaresc pe Regele iubirii

Acel ce-n mine a sadit lastarii mantuirii,

Si-L urmez cu-atata dor caci Duhul Sfant ma-ndeamna,

Sa spun si altora, caci El, Isus Domnul mai cheama.



Acum ma bucur in Hristos, nu-s singur niciodata

Nu ratacesc far' ajutor, eu sunt a Lui mireasa,

Si il astept privind mereu spre-a cerului splendoare,

Sa vad cand va veni din nou, Isus, maretul soare!