Poezie Ramuri se zbat

2 Cor.8: 9



Ramuri se zbat pălmuite de vânt,

Se-ncovoaie copacul înrobit de suspine,

Se scutură norii dojeniţi de Cuvânt,

În vârtejuri coboară neputinţa s-aline.



Din ceruri coboară rotocoale de ploi,

Să ude copacul şi-a lui rădăcină,

Dar frunzele strigă: noi n-avem nevoi!

Aici între ramuri, e-armonie deplină!



Se-agită, foşnesc, ce mai vis, feerie,

Şi uită de ramuri, de trunchi, rădăcini,

Sunt verzi, în putere, dar ce va să fie,

Când va seca izvorul şi seva-n tulpini?



Se-aude un plânset, e-o frunză ce cade

Şi-o alta urmează, se-aşterne covor,

La baza tulpinii neputinţa se zbate,

În frunza ce piere implorând ajutor.



Ramuri se zbat pălmuite de vânt,

Se-ncovoaie copacul de-atâtea suspine,

Se scutură norii, mângâiaţi de Cuvânt,

În vârtejuri coboară, durerea s-aline.



Din ceruri coboară rotocoale de ploi,

Să ude copacul şi-a lui rădăcină

Şi frunze se-adapă din al vieţii şuvoi,

Preamărind harul lumii şi Lumina Divină.



29/05/2003, Deva