Poezie Mă mistuie un dor nespus de cer!

Ioan 6: 37



Mă mistuie un dor nespus de cer,

A încolţit în trupul efemer,

Privind uimită cum se naşte-o floare,

Printre scăieţi,-nălţându-se spre soare.



Mi-a dat fiorul dragostei divine,

Ce l-am pierdut demult pe căi străine,

Cu cât strânsoarea spinilor creştea,

Cu-atât mai mult creştea dorinţa mea.



Cu fiecare răsărit de soare,

Mă adăpam din seva salvatoare

Şi în amurgurile ce veneau pe rând,

Strigam spre înălţimile arzând.



Abia când cerul începuse-a plânge,

Cu picuri mari de apă şi de sânge,

Fiinţa mea se-apleacă şi-n suspine,

Se frânge şi se leapădă de sine.



O trestie ce ruptă sta cândva,

S-a transformat în flori, la Golgota,

Osana-înalţă către zarea-albastră,

Căci are-acum un loc, în Sfânta glastră!



Martie/2005, Deva