Poezie Și mă duc ...

Și mă duc strein, Isuse, călător fără de cale,

biet copil pribeag pe drumuri

neprimit de nime-n lume

să-mi plâng singur suferința,

să-mi cânt singur marea jale

și durerea să mă-ndrume.



Să iubesc pe cei ce-n mine arunca-vor plini de ură

să vreau bine la dușmanul

care-mi va săpa mormântul,

să mă rog și pentru-acela

ce de mine nu se-ndură,

care-mi va răpi veșmântul.



Să nu mă răzbun pe-acela

ce-mi va face nedreptate

răul lui întotdeuna eu să-l răsplătesc cu bine

și să răsplătesc cu bine celui care mă va bate

și va da cu pietre-n mine.



Celui care n-o să-mi deie nici un loc

pentru hodină

și nici stropul cel de apă

să-mi ud limba arsă-n gură

să Te rog, Isuse Doamne, viața să le dai senină

și iubire fără ură.



Dă-mi ce vrei de-acum, Doamne,

dă-mi de vrei dureri nespuse

ia-mi și coaja cea de pâine

care foamea mi-o omoară

însă Tu de către mine nu Te depărta, Isuse

căci amarul mă doboară.



Cănd bolnav, strein și singur

am să plâng pe căi streine,

alungat de pretutindeni și uitat de toți pe lume,

fă-mă să-nțeleg c-aceasta

mi-este cel mai mare bine

și să cred în al Tău Nume.



Fă să simt că totdeauna Tu cu mine ești, Isuse

și din tot amarul vieții, harul Tău va face miere

peste fața-nsângerată și puterile apuse

va fi-alin și mângâiere.



Astfel dă-mi mereu putere

până-n fund să beau paharul

pân la capăt să-mi duc crucea

fără să cârtesc vreodată

cu credința neclintită și puternică în harul

și-n iubirea-Ți neschimbată.