Poezie La țărmul mării mele

La țărmul mării mele atât de frământate

ai apărut odată, demult, Isus iubit,

vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate

- dar Tu mi-ai spus Cuvântul și tot s-a potolit.



În nopțile tăcerii singurătății mele

ai răsărit odată Tu, soare adorat,

și toata zbuciumarea suspinelor din ele

s-a prefăcut cerește un imn înfiorat.



În vatra sărăciei pustiului din mine

Te-ai arătat odată Tu, prietenul meu drag,

și-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine

iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.



Ce bine-mi este-acum, preabunul meu Isuse,

- dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:

nu-mi mai aduce noaptea singurătății duse,

nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!