Poezie Visul nr.1

Mergând odinioară pe-un drum plin de noroi,

Plângându-mi viitorul uitându-mă-nainte,

Jelindu-mi tot trecutul privindu-l înapoi,

Eu tremuram în ale mele găurite vechi vesminte

Tot îngânând în mintea-mi: „A mă schimba nu voi’!”.

Si tot continuând a merge pe-ntunecata cale,

N-am observat că eu căzut-am tocmai jos în vale

Pe-acel nămol, urât mirositor si moale.



Din ale mele răsputeri să mă ridic tot încercam.

Însă puterile m-au părăsit,

Si esuam. Nu izbuteam

Din nou pe ale mele tălpi să mă ridic.



Atunci am renuntat a mă scula

Si am rămas în murdărie.

Dar mă durea când cineva trecea

Si mă vedea zăcând în agonie,

Făcându-se-a nu observa,

Si-ncet soptind: „Ce-mi pasa mie?!”



Încet, încet, tot auzeam cum timpul meu se duce

Însă clepsidra nimeni n-o-ntorcea

Pentru-a opri nisipul a mai curge.

Si neagra noapte parca tot în ciudă îmi făcea:

Căci eu vroiam mai repede să treacă

Să vină cineva a m-ajuta

Pe calea mea când are să meargă.

Dar nu voia, tot nu trecea.



Când în tăcerea noptii negre

Am auzit venind 3 glasuri,

„Vin salvatorii!”-am început a crede

Si-a râde printre semnele de lacrimi.

Dar mai târziu am continuat a plânge,

Căci salvatorii ce-i credeam

M-au luat si m-au bătut până la sânge,

Haina mi-au luat, si banii ce îi mai aveam.



Si au fugit ‘napoi în noapte

Lăsându-mă mai rău cum m-au găsit.

Acuma, fără dar-si-poate

Mult nu mai aveam de trăit.

Fiorul rece a-nceput a mă cuprinde,

Am început a tremura usor,

Si-mi tot ziceam mereu în minte:

„De moarte nu mi-e frică,

Dar nici nu vreau să mor!”



Orele cu mare greu au mai trecut…

Si iată că o nouă zi veni.

Tot corpul meu parcă era făcut din lut,

Mă mir că mai puteam să-mi mai deschid ochii.

Si-n toată dimineata-ceea lungă

Multi trecători m-au ocolit.

Tântarii de pe mine să-i alungă,

Măcar atât nu au voit.

Să strig la ei tot încercam

Vre’ unul să mă vadă…

Să deschid gura însă nu puteam

Căci o aveam umflată.



Dar de departe am văzut venind pe drum

Un vechi amic din zilele trecute

Mă bucuram ca un copil acum

Stiind că el o să m-ajute.

Si m-a recunoscut imediat

Când s-a apropiat mai mult de mine.

Văzându-mi chipul plâns si sângerat,

Am zis că el la mine vine.



Când a ajuns în dreptul meu

Cu greu: „Prietene!”-am şoptit.

Văzându-mă că sunt la greu,

Uimit, s-a-ndreptătit:

„Cu mine cumva ai vorbit?

Tu mă confunzi, vezi bine!”

Si luând-o pe alt drum ocolit

Trecu grăbit pe lângă mine.



Dar n-a trecut mult timp

Când din cealaltă parte

O rudă de-a mea am zărit.

„O sa m-ajute poate?”

Toată puterea eu mi-am adunat

Când l-am văzut mai lângă mine

Si răgusit atunci eu l-am strigat:

„Hei, tu! Nu mă tii minte?”

Dar încruntat atunci el m-a privit:

„Nu te cunosc străine!

Te iei de mine … ce-ai înnebunit?

Tu mă confunzi, vezi bine!”



Însă uitându-se mult mai atent

Văzând că mi-era teamă

Se-apropie-ntrebându-mă încet:

„Tu nu-mi esti văr de mamă?

Ah, vere, de când nu te-am văzut

Cum esti, îti merge bine?”

Dar să-i răspund atunci, n-am mai putut.

„Păi stai să-ti spun de mine:

Acum un an … ba nu, sunt doi,

Mi-am construit din greu o casă.

Câne mi-am luat, si l-am numit Vlădoi…

Ba nu … asa o chema pe nevastă!

Mai am si trei copii …

Ba nu … parcă erau patru …

Si când le este foame … să te tii!

Tre’ să le-aduc cu sacu’

Îmi este greu familia s-o cresc

Dar ce să mă mai fac acum!

Să mă primească cineva ca să muncesc…

De-aia-m plecat acum grăbit pe drum”



Si a plecat în goană vărul

Fără măcar să mă salute.

De ale sale griji era sătul

Cum putea oare pe mine să mă mai ajute?



Dar stând acolo neclintit

Arzându-mi-se rănile la soare

Un preot lângă mine s-a oprit

Punându-mi o-ntrebare:

„Nu stii fiule care e drumul

Ce-o ia spre mănăstire?

Că-mi e c-am încurcat din nou cătunul…

Sunt si eu bătrân, si mă-ncearc-o amnezie”



Să îl implor eu m-am gândit

Un mic serviciu să îmi facă

Scuipând cu sânge am rostit:

„Te rog frumos, vreau apă!”

„Apă sfintită tu doresti?

Nu port asa ceva cu mine.

Dar dacă din tot sufletu-o doresti

Haide cu mine pân’ la mănăstire”



Simtind că usor mă sfârsesc

Si moartea cum îmi vine:

„Părinte, vreau ca să mă spovedesc!”

Mai mult nu am putut a spune.



„Păi, dară, fiul meu cel drag,

Chiar n-ai pic de rusine?!

Stai tolănit ca un măgar

Când eu vorbesc cu tine?

Preot, om bătrân eu sunt,

As fi putut ca să-ti fiu tată.

Si pe deasupra eu mai sunt si sfânt

(Asa mi-au zis prietenii la cârciumă odată)

Dar văd că eu cu tine degeaba eu vorbesc,

Te uiti la mine ca un prost si taci.

O să te bată cu asprime Tatăl cel ceresc

Si o să arzi în smoală alături de multi draci”



Si înjurându-mă-a plecat bătrânul,

Ne mai stiind pe unde să apuce

Orbecăind, tot căutându-si drumul

Nici măcar el nu a putut să mă ajute.

Când soarele-a-nceput să cadă

Spre înnoratul asfintit,

Frică-mi era să nu cad iarăsi pradă

Întunecatei nopti sau vre-unui bandit.



Dar când credeam că nu mai am scăpare

Că n-am să mai apuc a doua zi,

Simti pe buze-o alinare,

Si-am început usor a mă trezi.

Era un om ce m-ajuta

Turnându-mi apă rece

Rănile mele a-nceput a le spăla

El nu a vrut ca si ceilalti să plece.



Si lângă mine toată noapte-a stat

Vorbindu-mi despre sine.

Cu haina lui m-a îmbrăcat

Si s-a-ngrijit de mine.

Mi-a povestit că, nu de mult,

Mergând si el pe-ntunecata cale

S-a-mpiedicat si a căzut

Pe un nămol urât mirositor si moale.

A continuat apoi să-mi spună

Cum cineva l-a ajutat

Si i-a întins cu dragoste o mână

Cum din acea mizerie fusese ridicat,

Si cum acel om l-a îndrumat

S-o ia pe altă cale

Pe-un drum ce nu e-ntunecat

Si unde-i mereu soare.



Apoi mi-a spus că de atuncia

El e mereu în căutare

Pe cei căzuti a-i ajuta

Să se ridice în picioare.

Si mi-a promis omul acesta

Cu el că mă va duce

Să merg si eu pe drumu-acela

Unde-i mereu un soare ce străluce’



Si brusc atunci eu m-am trezit

Din visul cel ciudat.

Nu mai eram omul părăsit,

Eram la mine-n pat.

În noapte-aceea nu am mai dormit.

Si tot uitându-mă la lună

M-am întrebat si m-am gândit

„Visul, ce a vrut să-mi spună?”

Si cugetarea n-a fost în zadar

Realizând în gândul meu

Că acel drum tare murdar

Era viata fără Dumnezeu.

Iar murdăria care am visat,

Aceea greu mirositoare,

Era păcatul ce m-a apucat

De mâini si de picioare.

Si dimineata, pe răcoare

Genunchii jos am asezat.

Cu pocăintă mi-am cerut iertare

Si chiar ISUS, El Însusi m-a spălat.



Si din acea zi, eu m-am hotărât,

Oh, Doamne, datorită Tie!

Să merg pe drumuri si să caut

Oameni căzuti în murdărie.