Poezie Fiinţa Divină.

Lovit de vântul crâncen al durerii,

Pământul ce-mbrăcase nemurirea

Era zdrobit în teascul încercării

Şi de acolo împărţea iubirea…



El bobul sfânt în lutul prelucrat

El Creatorul, ajuns creatură!

Ca să salveze omul din păcat

Ce din Eden căzu la-ncurcătură!



Înfometat ajuns, în nemiloasa tină,

Ca Dumnezeu, El sătura mulţimea,

Lucra cu Tatăl Său, mână în mână,

Dorind s-aducă-n lume mântuirea.



Ca om îl cunoştea Ierusalimul ,

Umblând pe jos prin colbul frământat;

Ca Dumnezeu umbla pe ape Domnul

Legea naturi I s-a închinat.



Ca om, n-avea un loc de odihnit;

Acel ce-a creat casa cosmică

Şi locul stelelor Le-a întocmit.

Totul ascultă de a Lui poruncă.



Pe străzile pustii şi prăfuite

El, Prinţul cerului, umbla pe jos

Bătut de raza soarelui ferbinte

Îşi îndrepta privirea ades, în sus!



O lume sfântă, Ţara Mea de vis

Ce dor îmi e să fiu din nou în tine,

Dar vreau să împlinesc ce este scris

Căci pentru-aceasta am venit în lume!



Umil apoi bobul s-a dus la moarte

Pământu-ndată l-a ascuns fălos !

De-acolo omenirea se desparte

O parte-n iad, alta-n loc glorios.



Sub bulgării sfărmaţi şi umeziţi

A încolţit bobul spre nemurire

A trea zi s-a arătat la sfinţi

Pe toţi i-a pus acolo în uimire!



N-a mai fost om, ca înainte

Căci slava Tatălui la transformat;

Era-mbrăcat în alte noi veşminte

Nu în pânzeturi pus şi ferecat!



Iar trupul Îi era-n neputrezire,

El strălucea de slava Tatălui

De-acol, s-a ridicat în nemurire

Şi ne-a trimis puterea Duhului!



Din bobul sfânt s-a înmulţit pământul

Crescut-au spice multe şi bogate

Şi-acestea-odată vor lua veşmântul

Unei vieţi eterne fără moarte.

11/5/2008