Poezie Povestea pomului verde

Smochinul pe care l-am visat

'nălţându-se până la stele

avea smochine coapte, însă

niciuna nu era a lui.

Înfoliat în frunze albe,

cu cicatrici adânci pe piele,

părea scion al neprihanei,

de folosinţă orişicui.



Era înfipt în lut prielnic,

şi rădăcini apostolare

urcau esenţe siderale

din rădăcini spre vârf, la ramuri.

Fusese altoit, pesemne,

căci într-un duh de închinare

îşi flutura bogate roduri

ca nişte înstemate flamuri.



În el, scatii îşi însăilau

căsuţe moi din moi fâneţe

şi-L proslăveau pe Dumnezeu,

în zori, c-un ban de mulţumiri.

În mii de triluri picurau

pe partituri de frumuseţe

mireasma sacrei reverii

şi-a veşnicei dumnezeiri.



Veneau drumeţi pe calea vieţii

şi se opreau sub umbra-i deasă,

smochine dulci le primenea

artera trupului trudit.

La pârâiaşul de alături

cu apa lui miraculoasă

găseau eclesiast de pace

din răsărit în răsărit.



Dar uneori, vreun călător

cu ochii arşi de nelumină,

mai scrijelea pe trunchiu-i blând

un caroiaj de cicatrici.

Cu mâini de orb mai încrusta

indiferenţa lui meschină,

portretul răutăţii sale

sau slobozirea unei frici.



Ci el, tăcând, răbda ocara

şoptind cuvinte roditoare!

Cu fiecare semn al urii

înfierat în carnea lui

îşi ridica privirea-n sus

într-o gingaşă căutare

a emeraldelor târzii

din mângâierea soarelui.



Smochinul pe care l-am visat

'nălţându-se până la stele

avea smochine coapte, însă,

niciuna nu era a lui.

Înfoliat în frunze albe

căra în suflet acuarele

pictând aici, pe văi, cu roade

neprihănirea cerului.





24 octombrie 2008