Poezie Mă întorc acasă

Deschizându-mi la vise o poartă

Pornite din firea umană,

A lumii sirene aduse o şoaptă

Ce aprins-au în Tatăl o rană!



O rană de moarte adâncă

Crestându-i mereu suferinţa,

O suliţă-n pieptul de stâncă,

Răpus-au la Tatăl speranţa!



Atunci când cerut-am averea,

Să plec eu departe de el,

Dorind să-mi descopăr menirea;

Trecând de statura de miel.



Contopit în puhoiul lumesc

Am uitat ce-nvăţasem odată!

Cu cei dragi la locul părintesc,

Uitat-am şi sfatul de Tată.



Cu arginţii, avut-am lansarea

Printre cei care-au fost răzvrătiţi

Cu eii mi-am mâncat eu averea

Cu-acei ce la moarte-s sortiţi



Mi-au luat mai întâi bogăţia

De la Tatăl primită în dar!

Iar în schimb, am primit eu robia

Ajungând dintr-un fiu, un purcar.



Valul lumii atunci m-a lovit

Cu aripi de vultur turbat!

Apoi m-am trezit pribegind

Prietenii toţi m-au lăsat;



Am fost mielul ce-ajunse pe jar;

Vânătorul uşor mă vânase,

Lipsindu-mi puterea de har

Tâlharii de tot mă prădase.



Flămând, într-o lume străină,

Desbrăcat de tot ce aveam!

Mă gândeam, de-aş avea o fărâmă,

Din hrana ce la Tatăl mâncam!



Roşcoveleles doar pentru porci;

Mă întorc de la moarte la viaţă,

Ca slugă să-I fiu pentru veci!

În el, mai există-o speranţă!



Iar tată-l vâzându-l departe

Spre el fericit a pornit!

O masă în cinste îi dete,

Bucuros că a fost regăsit.



Tu acel ce-ai lăsat rugăciunea

Şi casa cerească cu sfinţii,

Să ştii că în lumei minciuna

Şi ea-ţi v-a lua toţi arginţii!



Îţi ia mai întâi bogaţia

Ce Domnul odată ţi-a dat.

Apoi, îţi oferă robia!

Iar duhul va fi ruinat.



Să stai lângă Tatăl mereu

Atunci vei trăi-n siguranţă,

Căci El Te ajută la greu

În El mai există speranţă.



Deci nu asculta sfatul lumii

Nici poftele ei peritoare,

Ci urcă pe scara luminii

În Ţara unde veşnic e soare.



10/22/2008