Poezie Cu Dumnezeu în clipe de-ntuneric.

...O zi de-ntunecime şi de groază

se strecură în vechiul calendar

pentru oraşul sfânt ca din topaze,

ce nu mai strălucea acum prin raze,

ci se zbătea-n al flăcărilor jar.



Orice speranţă fost-a risipită

când groaza morţii i-a incoronat.

Cum să salvezi cetatea ce-i sortită

pedepsei, ce din ceruri e venită,

cum să înfrunţi verdictul cel semnat?



Şi poarta mare fost-a dărâmată,

ostaşii fără milă îşi fac drum

spre Bastionul sfânt de altă dată,

ce strălucea la soare încă-odată

ca-apoi să îşi prefacă slava-n scrum.



Şi ţipete se-aud înspăimântate,

iar mame-şi plâng feciori-nsângeraţi,

şi străzile în sânge sunt scăldate,

poporul trece clipe neuitate

săpate pentru ani îndepărtaţi.



Iar flăcări către cer întind cărare-

cocioabe şi palate fac în scrum,

şi groaza e din ce în ce mai mare,

dezastrul se răsfrânge tot mai tare

distruge totul, ca şi un taifun.



Încătuşaţi, prizonieri stau sute

şi-aşteaptă marşul lung, chinuitor,

bătrâni încărunţiţi şi plini de cute,

copii ce stau cu chipurile mute,

şi prinţi, preoţi, şi negustori.



Stă tristă gloata şi priveşte

la vasele din Templu Sfânt,

tezaurul ce străluceşte,

şi-n mâini haine se topeşte

fără respectul ce-şi pretind.



Trăia o zi întunecată

Ierusalemul cel măreţ.

Căci slava lui a fost trădată,

onoarea-n sânge e călcată

de Babilonul cel semeţ.



Procesiunea-ncet porneşte,

încet se-ndreaptă prin străini...

şi deznădejdea-ntr-una creşte,

durerea-n inimă răcneşte,

iar în picioare intră spini.



Şi se părea că în durere

i-a părăsit şi Dumnezeu,

că-n neagra suferiţă piere

a inimii bogată-avere,

doar remuşcări îţi vin mereu.



Unii ţinând a lor credinţă

erau uimiţi de toate-acum:

-Cum căpătă îngăduinţă

verdictul greu? Şi cu credinţă

spre Dumnezeu căutau un drum.



Şi chiar de-ntunecimea mare

era scăldată-n tragedie,

un Dumnezeu atât de mare

mergea alături pe carare,

şi-şi pregătea a Lui solie.



Mergea cu ei şi în robie,

căci Îl durea problema lor,

c-apoi în neagra tragedie

să vină iar la părtăşie,

să-i recunoască de popor.



Mergea alăturea pe cale,

păşea spre Babilon cu ei,

şi sufletu-mbrăca în zale

cum floare-ntinde-a ei petale

privind spre-ncălzitorul ei.



Mergea în ranguri să îi crească:

din Daniel să facă-o stea,

iar de cei trei să se uimească

păgânii toţi, să Îl cinstească

pentru puterea ce le-a da.



Dorea pân-la sfârşit să fie,

umplut de dragoste aleasă,

c-apoi să toarne-a Lui solie,

şi tot în şiruri câte-o mie

să-i reântoarcă iar acasă...

* * *

Adesea, când durerea vine,

când lacrimi grele îţi cobor,

când geme sufletu-n suspine,

atunci alăturea de tine

nu vezi pe nimeni-n ajutor.



Atunci zădarnic tot îţi pare,

te-ntrebi de este Dumnezeu,

te-ntrebi de poţi să-i ceri salvare,

te miri când vezi pe-a ta cărare

o libertate-a celui rău.



Ţi se destramă-n suferinţă

puţinu-n care ai crezut,

şi scrum se face din credinţă,

doar undeva, în conştiinţă

mai licăreşte-un început.



Să ştii atunci,că în durere

alăturea e Cineva

ce te-nconjoară cu putere,

cu-o dragoste de printre sfere

ce te ridică-n mâina Sa.



Atunci în focul încercării

şi în cuptorul necuprins,

din strălucirea pală-a zării

coboară El în faptul serii

să stea cu tine-n focu-aprins.



Ca nici un fir să nu se-aprindă,

să nu-ţi miroase haina-a fum,

c-apoi uimirea să cuprindă

pe cei din jur,iar ei să simtă

că eşti cu Dumnezeu pe drum.



Iar când vârteju-n goană mare

te-aruncă-n groapa cea cu lei-

să ştii, că Dumnezeu e tare,

închide gura şi la fiare,

nevătămat ieşi dintre ei!



Nu plânge, chiar de grea e rana,

şi chiar dacă-n robie-i greu,

căci Dumnezeu va şterge geana,

şi-atunea, când va scrie pana

va iscăli verdictul tău.



C-apoi o dragoste divină

va inunda sufletul tău,

va revărsa din nou lumină,

şi-atuncea inima ta plină

va fi de unul: Dumnezeu!!



Amin.

15.10.2008