Poezie Păcatul lui David

Norii grei pe cer se-arată

şi încep ca să-l presoare,

şi prin negură de-odată

vezi cum piere ce răsare.



Şi o noapte se aşterne

tot mai grea, mai apăsată,

parcă simţi,că-n aer cerne

des, o mreajă mai ciudată.



Chiar şi păsării de noapte

i s-a întrerupt cântarea,

numai frunzele în şoapte

mai îngână apăsarea.



Iară sus, spre-a bolţii poală,

care cobora livid,

se-nălţa plină de fală

cetăţuia lui David.



El, care-a călcat cu fală

zeci şi zeci de lupte rele,

care-a prefăcut în pleavă

cetăţui cu zuduri grele.



El, ce-i domnitorul ţării

şi viteazul ne-nfricat,

este trist în faptul serii

şi tot plânge ne-ncetat.



Şi acuma nu-i cântare

care poate să-l mângâie,

nu e leac de alinare,

nu-i nectar să-l mai îmbie.



Căci o luptă vrea să-l bată

nici nu-i grai ca s-o asemeni,

e cu mult mai blestemată

decât cea cu filistenii.



Şi într-una-i trec prin faţă

demoni care-i râd mereu,

iar batjocora prefaţă

are-al său păcat prea greu.



Şi imaginea mai vie

des prin mintea lui îi trece...

Cine, cine poate ştie

ce în suflet se petrece?



Cine poate să-i presoare

un balsam,puţină pace?

Nimeni,nimeni nu-i în stare,

de aceia stă şi tace.



Şi din nou se rupe-un geamăt

din a sufletului lacăt,

şi-apoi iar un râs făţarnic

îl batjocoreşte-n treacăt.



Simte, numai e putere

mâina cea de sus apasă,

şi din nou un geamăt piere,

oare... cui de el îi pasă?



Încă-o zi şi încă-o noapte

vlaga se usucă-n el,

a ajuns să geamă-n şoapte,

însă tot tăcea la fel.



A ajuns pământ de vară

ce de secetă-i uscat.

Şi din nou a câta oară

plânge, plânge ne-ncetat.



-O, e greu, prea greu păcatul

oasele mi se topesc!

Şi îngenunche-mpăratul:

-Doamne, îţi mărturisesc.



Şi îmi scot în faţă vina

Tu mă ştii, şi Tu mă vezi,

uite unde-i rădăcina,

fă cu mine tot ce crezi.



Ştii c-am biruit popoare,

i-am făcut supuşii mei,

dar păcatul e prea mare,

numai Tu poţi să mi-l ei!



Ştiu ce-nseamnă,chiar prea tare,

un păcat în vina lui,

de-aceia orişicare

roagă-se la vremea lui.



Tu mi-ai dăruit iertarea,

Tu eşti bucuria mea,

când era greul mai mare

l-ai luat asupra Ta.

* * *

Cât de greu poate apasă

un păcat în pieptul tău,

dacă-ntrebi cue îi pasă

eu îţi spun: Lui Dumnezeu!



Vin-acum şi lasă-i vina

ca şi David la altar,

recunoaşte rădăcina

să primeşti cerescul har.



Vino, căci e greu păcatul,

ţi-au spus mulţi,şi-ţi spun şi eu,

ţi-a spus David împăratul,

azi îţi spune Dumnezeu.



Nimeni nu îţi cere aur,

nici argint, nici nestemat,

nici vre-o tolbă cu tezaur,

nici ceva mai însemnat.



Toate le-a plătit Străinul

de prin astrele cereşti,

ţie ţi-a rămas puţinul:

vino, să-i mărturiseşti...



Amin

14.10.2008