Poezie Intoarcerea lui Saul

Devieri de la Credinţă, se, insinuează sumbre,

Care dau religii noi, ca fantome printre umbre.

Toate acestea-mping pe unii, prin sisteme să se-ncurce,

Pentru-a neglija cu totul, Jertfa Sfântă de la cruce.

Solul Vieţii, pentru ei, îl primesc răstălmăcindu-L,

De păcat nu-s rupţi cu totul; îl păstrează, îndoindu-l.

Crezul multor credincioşi, lasă semne de-ndoială,

Iar să pară mai cucernici, cârpăcesc şi dau spoială.



Unul, dintre-aceşia, ce sufla cu puteri necruţătoare,

Căutând după creştini ca să-i pună sub zăvoare,

Era Saul – un om cu vază, ucenic de, Gamaliel –

Insuflând cu multă ură, înspre Calea lui Goel.

În Credinţa aceasta nouă, ignorant şi bun profan,

El privise, fără milă, când a fost ucis Ştefan.

Când călăii aruncau, pietre-n el ca să-l omoare,

Saul le ţinea ţinuta, pusă jos, lângă picioare.

Când aceştia nu voiau de Cristos să-l mai audă,

Saul le-ntărea moralul ca-n bătaie să-l ucidă.



Dar, într-o zi, către Damasc, el pornise curajos

Poate, poate prinde iarăşi, ucenici de-ai lui Cristos,

Din acei ce-s acuzaţi că nu-l au şi pe Cezarul,

Dar susţin că au un Domn, ce le-mparte-n toate Harul.

Aceştia, tulburau poporul, învăţându-l datini noi,

Simulând o teamă sfântă pentru ziua de apoi.

Ei sunt oameni care-au stat toţi în Duhul Sfânt uniţi,

Şi-au primit din El putere să rămână neclintiţi.

De aceea şi la moarte merg cântând în pas voios,

Lăudând pe Domnul lor, care spun că e Cristos.



Când, deodată, o lumină ce venea din zări cereşti,

“Saule” – i-a zis de sus – “tu de ce Mă prigoneşti?

Nu ai vrea să vii la Mine să-ţi asigur mântuirea?

Eu fiindu-ţi, singur Jertfa, ce-ţi oferă nemurirea.

Pentru Lege ai tu râvnă, dar pe Mine nu Mă ai,

Ori aceasta nu te-ajută ca să fii cu sfiţi-n Rai.

Eu sunt Calea ce-o urăşti prigonind surori şi fraţi,

Însoţindu-te cu-aceia care-i văd ca necuraţi.

Dând în ei, loveşti în Mine, cu baros de fariseu,

Dovedind, în felu-acesta, că faci jocul Celui Rău.



Nu doresc, ca spre Damasc, după alţii tu s-alergi,

De la sfinţii lui Isus doar greşeli să le culegi,

Ci prefer să ştiu că-n cale, Însuşi Domnul ţi-a vorbit,

Când de patimi şi de ură tu erai pe drum orbit.

Sigur, nu ai fost s-ajungi niciodată fariseu,

Dar creştin de form-ai fost, ignorând pe Dumnezeu?

Poate zici că eşti cuminte şi un demn religios,

Dar slăveşti pe Dumnezeu într-un duh elogios?

Poate nu eşti ca şi Saul ce sufla necruţător,

Dar de fraţi şi de păstor, eşti tu bun, ascultător?

Poate nu eşti ca Samson sau din neamuri o Dalilă,

Dar când alţi-s orbi în jur, eşti tu bun şi plin de milă?



Noi desigur, nu L-am dat pe Isus ca fariseii,

Lui Pilat să-L răstignească, potolind cu El ateii,

Dar atunci când ochii noştri, “mici” păcate nu mai văd,

În biserici este jale slobozind în jur prăpăd.

Dacă nu-L iubim pe Domnul fiind reci sau chiar călâi,

El ne poate pune-n clocot pentru dragostea dintâi.

Să-L rugăm cu insistenţă, El, ne iasă înainte,

Ca iubirea, din Iubire, să ne fie, iar, fierbinte.

Şi de-atunci, noi vom putea, să oprim curente sumbre,

Să nu dea-n lăstari,erezii, ca fantoma printre umbre.

Amin