Poezie Lepădarea de sine (1)

Lepădarea de sine



În mintea mea cândva a luoat fiinţă,

Un dor de Ţara sfântă ca un vis,

Şi-am auzit că doar prin pocăinţă,

Se poate-ajunge-acolo-n Paradis.



Am început să caut cu disperare,

Să ştiu ce am în viaţă de făcut,

Şi am pornit cu râvnă pe-o cărare,

Ce alţii mi-au făcut-o cunoscut.



Nu ştiu câţi paşi făcut-am înainte,

Ca zmuls parcă din rândul celor morţi,

Cu un elan şi-o dragoste fierbinte,

Dar m-am izbit de stâlpul unei ,,Porţi”



M-am prăbuşit din nou acolo-n tină,

Şi-n gând m-am întrebat, unde-am greşit?

Dar dintr-o rază sfântă de lumină,

O voce minunată mi-a vorbit:



Tu vrei să fugi de ,,Iadul” suferinţei,

Spre ,,Raiul” pregătit de Dumnezeu,

Porţi chiar o cruce semn al pocăinţei,

Dar nu te-ai lepădat de ,, Eul tău.”



Pe ,,Poarta strâmtă” ce î-ţi stă în faţă,

Cu ,,Eul tău” nicicând nu vei intra,

Şi dacă vrei să ai eterna viaţă,

Încearcă chiar acum al lepăda.



Căci dincolo de poartă e cărarrea,

Foarte îngustă, plină de-ncercări,

Şi ,,Eul tău” nu ştie ce-i răbdarea,

În faţa unei crunte răzbunări.



Va trebui să-nduri necaz, ruşine,

Păşind pe-a umilinţelor poteci,

Cu ,,Eul tău” ne-nduplecat creştine,

Pe ,,Poarta strâmtă” sigur n-ai să treci!



Am înţeles că nu e altă cale,

Prin care pot să fiu şi eu salvat,

Şi-ngenunchind smerit acolo-n vale,

De ,,Eul meu cel vechi” m-am lepădat.



A fost o zi, o clipă minunată,

Când eu un biet sărman necunoscut,

Fără bagajul greu de altădată,

Pe ,,Poarta-aceea strâmtă” am trecut.



Ca un viteaz pornit spre biruinţă,

Sub Voia unui Rege sfânt supus,

Mi-am luat pe umăr Crucea cu credinţă,

Şi merg spre Cer alături de Isus.



Septembrie 2008 Ilie Belciu