Poezie POVESTEA LUMANARII

Povestea lumânării

De BălășanuConstantin

M-ai aprins, şi gânditor, mă priveşti cum luminez,

Simţi în suflet bucurie, ori din contra, te întristez?

Pentru mine, fii convins, bucuria-i foarte mare

Fiindcă îmi trăiesc acum, rostul meu de lumânare.



Aş putea rămâne întreagă, fără să mă micşorez,

N-aş mai da atunci căldură, n-aş putea să luminez.

Dăruindu-mă pe mine, chiar de viaţa-mi se petrece,

Îmi îndeplinesc menirea, nu voi sta întreagă, rece.



Şi între oameni e la fel, sunteţi lumânări neaprinse,

Care nu şi-au îndeplinit scopul, cu menirile neatinse,

Dar când dăruiţi lumina, căldura ce în suflete purtaţi,

Nu veţi deveni mai mici, crezând că vă consumaţi.



Acum va-ţi îndeplinit rostul, toţi ceva aţi dăruit,

Eu, o simplă lumânare, n-am talent la povestit,

Singură, luminez puţin, dar mai multe ne adunăm

Şi atunci lumină, căldură mai puternice vă dăm.



Să ştiţi că înlăuntrul vostru mereu este lumină,

Depinde numai de voi ca să o faceţi deplină,

Adunaţi-vă, doar împreună puteţi lumina intens,

Şi răsplata-i pe măsură, aţi aflat al vieţii sens.

Iaşi 28 august 2008