Poezie Se duc anii...

Se duc anii...



Se duc anii ca şi vântul

Care suflă ne-ncetat,

Erodând subtil pământul

Cu al său, veşnc suflat

Cât e de lung şi de lat.



La fel timpul erodează

Cu-anii lui cei trecători,

Şi pe om îl degradează

Pare-se, cu paşi uşori,

Ce nu se simt, uneori.



Şi astfel, pe negândite

Sub imperiul existenţei,

Clipe ce-i par fericite

Scad din tăria prezenţei,

În aspectul influienţei.



Timpul trece, şi iar vine

Anii vin, şi-anii iar trec,

Zilele nu mai sunt pline

De voie bună şi cântec,

Şi-n iubire nu se-ntrec.



Clipele ţi-apar sinistre

Viaţa când examinezi,

Amintind nostalgii triste

Pe care, altfel le vezi

Şi-ai vrea să te consolezi.



Stai un pic în consolare

Şi tragi linie... s-aduni...

Din viaţa cea trecătoare,

Câţi au fost anii cei buni

Amintind de cei străbuni?



Câţi din ei ai consacrat

În a Domnului lucrare,

Atunci când te-a întrebat

Duhu-n-a lui cercetare,

Din dragostea Lui mare?



Sau ai îngropat talantul

În pământ ca să-l păstrezi,

Lucrarea s-o facă altul

Iar tu să-l înapoiezi,

Gândind c-ai să te distrezi?



Domnul, la a Sa venire

Socoteala îţi va cere,

De ce-ai stat în trândăvire

Faţă de a Lui cerere

Când ţi-a dat har şi putere!



Flavius Laurian Duverna

19 iulie 2012