Poezie Potopul (1)

Potopul



De când omu-a fost creat

Pe pământ, s-a tot stricat,

Prin prea marea-i răutate

Ce zilnic, făcea prin fapte.



Domnul prin Cuvântul Său

A declarat, că-I pare rău,

C-a făcut om pe pământ

După chipul Lui cel Sfânt.



Şi-atunci Însuşi a hotărât

Să piardă totul, că-i urât,

Că tot pământu-n silnicie

Stricat era prin blasfemie.



Şi peste om, până la vite,

Şi peste târâtoarele zidite,

Peste păsările zburătoare

De sub cerul plin de soare...



Potop de ape, au năvălit

La glasul Domnului rostit,

Şi-ale adâncului izvoare

S-au desfăcut pustiitoare.



Şi stăvilarele cele cereşti

Deschise ca nişte fereşti,

A-nceput potop să toarne

Şi tot în cale să răstoarne.



Şi-orice zidire cât de mare

Clădită trainică sub soare,

Ea a-nceput să se dărâme

Dezagregându-se fărâme.



Şi ploaia patruzeci de zile,

Peste tot cu nopţi febrile,

Din cer cazut-a, neîncetat

Peste pământul frământat.



Noian de ape, în calea lor

Duceau pierzarea tuturor,

La tot ce-n viaţă s-a aflat

Pe tot pământul blestemat.



Flavius Laurian Duverna

13 august 2008