Poezie Înnoiri

În Viaţă şi zile nefaste mai sunt

Cu apăsarea lor posomorâtă,

Ci dacă le judeci şi treaz şi cărunt –

Pricepi c-orice clipă îţi fuse gătită.



La panică-ajungem de pierdem ceva,

Cu unghiile ţinem obişnuinţa,

Dar proaspătul nou, permament îţi va da

Cu-adevărat de ţi-i vie, Credinţa.



Ne temem mereu de a pierde-un trecut,

Un om ori un lucru, un simţ ori o stare:

O pierdere asasineză durut

Speranţa-avântată înspre înălţare.



Îţi pare că pierzi de sub tălpi drumul tău,

Te vezi prăbuşit în mocirla uitării,

Te-ncolăceşte doar greu şi doar rău

Simţindu-te jertfă a disperării.



Deci unii s-aruncă speriaţi în citiri

O pace să-ntoarcă-napoi tămâiată...

De fapt, ei se-ngroapă în amintiri,

Iar Calea le este pe veci sufocată!



Viaţa îşi prefăcură-n ecou,

De trai socotind căţărarea pe trepte,

Nicicând n-or trăi şi n-or da ceva nou –

Ei pot doar o copie să o repete.



Noi, Oamenii Vieţii, păşim neînfrânţi

Din proaspăt în nou, tot pierzând starea veche,

Vre-o frică ne trece şi nouă prin minţi,

Dar zilei de azi nu cătăm o pereche!



Ci ştim – orice pierdere este un plus

Ce-ncurcă de-a-ţi dezvolta idealul

Şi-nnourările n-au fost şi nu-s

Loviri ce ţi-s date-ntr-o clipă fatală.



Vedem – este-o ploaie ce vine în noi

Care ne spală tot ce putrezeşte,

Simţim cum suntem preschimbaţi în "mai noi"

Şi duhul cum se-ntăreşte şi creşte.