Poezie Patria Edenică

Patria Edenică



Când în Edenul minunat

Primii strămoşi, au locuit,

Un trai preasfânt şi curat

În dulcea pace-au vieţuit.



Era în planul Celui Sfânt

C-ascultători ei de vor fi,

Şi-alte Edenuri pe pământ

Pentru urmaşi, le va clădi.



Şi liniştea, şi dulcea pace

În viaţa lor se scurgea lin,

Şi timpul nu avea soroace,

Nici măsurări la Cel Divin.



Plutea-o perfectă armonie

În lumea cea nouă, creată,

Şi Tatăl, care-a vrut să fie,

Şi ea de-o Lege guvernată.



Şi-n orice zi de dimineaţă

Dup-a lor sfântă odihnire,

Îşi începeau plăcuta viaţă

Cântând imnuri de mărire.



Şi toţi îngerii, ce-i vizitau,

De Lucifer şi-a lui cădere

I-avertizau şi le spuneau,

Să fie atenţi la priveghere.



Nu cumva să se despartă

În lucrul zilei, ce-l făceau,

Şi de-opotrivă să împartă

Din studiul ce se integrau.



Căci sfânta lor integritate

S-ar fi putut, fi deranjată,

De Lucifer, ce-n libertate

Avea să-i încerce odată.



Dar iată că s-a întâmplat

Eva, nebăgând de seamă,

În lucrul ei s-a îndepărtat

De-Adam, şi fără teamă,



În preajma pomului oprit

Ea se-afla din întâmplare,

Privind, cât e de strălucit

Plin de fructe atrăgătoare.



Mare i-a mai fost uimirea

Când a văzut între crengi,

Un şarpe în mai toată firea

Ce vorbea, ca să înţelegi.



Tentantă a fost ispita care

Din partea şarpelui venea,

Iar ea cedând la încercare

A luat fructul, ce-i oferea.



Şi-atunci i-a adus lămuriri:

Căci din fruct el a mâncat,

Şi-a obţinut şi-alte însuşiri

Şi chiar vorbire, a căpătat.



Astfel, amăgită mâncând,

Porunca sfântă, a călcat,

Şi alte fructe apoi rupând

Către Adam s-a îndreptat.



Când totul lui i-a povestit

Cum şarpele i-a explicat,

Că nimeni din fructul oprit

Nu va muri dac-a mâncat...



La îmbiat, ca să mănânce

Însa el meditând a cugetat:

Că viaţa cea atât de dulce

Din Paradis, s-a terminat!...



Şi după o luptă sufletească

Din dragostea ce i-o purta,

El a decis să nu-şi trăiască

Viaţa, neavând consoarta.



Apoi a luat şi el; mâncând,

Din fruct, ce-a fost interzis,

Ei vinovaţi ’n-acelaşi rând

Se-aflau totuşi, în Paradis.



Dar veşmântul de lumină

Într-un moment a dispărut,

Şi în frumoasa lor grădină

În totul goi, ei s-au văzut.



Atunci au stat şi-au plănuit

Din frunzele unui smochin,

Să-şi facă şorţuri de-nvelit

Ca semn al tristului declin.



Dar Dumnezeu n-a preţuit

Ingenioasa îmbrăcăminte;

Din piele atunci le-a dăruit

Primele haine ca veşminte.



Şi după ce El I-a îmbrăcat

Şi-au ascultat cele promise,

Din Paradis i-a îndepărtat

Şi porţile-au rămas închise.



Dar ei, nostalgici, au venit

În reverenţă să se închine,

Si-n lacrimi şi-au mărturisit

Păcatul, prin grele suspine.



Şi Dumnezeu I-a mângâiat

Făgăduindu-le ,,Sămânţa,’’

Ce-i va salva, şi din păcat,

Ea le va da iarăşi, biruinţa.



Flavius Laurian Duverna

31 iulie 2008