Poezie Sămânţa (2)

SĂMÂNŢA



Din milioane de seminţe

Ce stau grămadă-ntr-un hambar,

Ferite de furtuni şi ploaie,

Doar ceva mii vor primi har.



În timp ce partea cea mai mare

Se bucură de adăpost,

O rămăşiţă de surate

Mânate sunt de-al vieţii rost.



Se zice că-s două destine

Ce pe oricare bob îl pasc:

Ori aşteaptă fălcile morii,

Ori, puse în pământ, renasc.



-"Să te gândeşti la alte vremuri

Sub adăpost şi-n uscătoare

Este o pură nebunie,

O inutilă frământare".



Aşa se decreta în grabă

De soiul cel mai încolţit,

Cei ce gândesc la nemurire

Sunt stocul cel mai depăşit.



-„Şi-apoi priviţi cale ciudată

(Spun cele multe şi curate):

Cele ce vor să fie altfel,

Sunt separate şi tratate.



Trecute sunt prin site dese

Suflate mult şi selectate".

- „Cu ce folos atâtea cazne?

Doar pentru-a fi bune de moarte ?"



-„Nu, moartea nu ne e finalul,

Ci doar un prag spre împlinire

A propriului destin şi-a Fiinţei

Ce ştie a noastră menire.



Şi-apoi El Însuşi o sămânţă

Muri surpând zidul pietros,

Drum liber boabelor s-aleagă

Renaşterii-n solul humos".



Şi-aşa vorbind cele puţine,

Depuse toate-au fost în sol

Lăsând în urmă-o mărturie,

Mireasmă şi un mare gol.



Însă, aşa cum şi crezuse,

Murind, au ieşit din pământ,

Holda sub soare înfrăţită,

Rod meritat Celui Preasfânt.



Dar ce mai vuiet se aude!

De peste tot grămezi se cară

Silozul grabnic se goleşte

Cu benzile ce duc la moară.



Cu câtă jale şi oftare

Trosnea recolta-n rotative

Însă, în urma necredinţei,

Regretele sosesc tardive.



E vremea gata să se cearnă

Grâul fertil de găunos,

De nu alegi calea-nvierii,

Pierdut vei fi pentru Hristos.



Crede c-aşa cum moare bobul

S-apuce o nouă viaţă,

Dacă te-ncrezi în jertfa Crucii,

Vei prinde-o nouă dimineaţă.