Poezie Bucuria...

Sunt robul iubirii...



Când cerul pământul sărută,

Cu lacrimi ce-neacă văzduhul,

Din floarea ce creşte plăpândă,

La ceruri se-ntoarce sărutul!



Apoi, albina-i culege dulceaţa

Şi-o-nchide-n perfectele forme,

O face licoare în fagure pline,

Rămâne şi ceara în micile urne!



Un om iscusit cu mâne dibace,

Mierea adună, ceara frământă,

Şi-n forme o toarnă fierbinte,

Pe miezul de in o împlântă!



Mierea pe masă în bol de cristal

Şi-alături un sfeşnic de-argint,

Cu braţe ce poartă lumina aprinsă,

Albina şi floarea mi-aduce în minte…



Pe Cel ce-a iubit omul şi floarea,

Albina şi marea, şi-n toate a pus

Un strop de divin şi bună măsură

Şi-n inimi un foc ce arde nestins…



Şi-atuncea smerit o rugă înalţ,

Mut de uimire mulţumind tuturor,

Cu fir nevăzut îmi ţin bucuria,

Urzită în mine cu fire de dor,



Spre-Acela ce-ntâi m-a iubit,

Un ochi gânditor mi-a deschis...

Sunt robul pe calea iubirii,

Cu-aripe întinse spre ţara de sus!



05.02.2009