Poezie Copil uitat

Copil uitat în marea-i suferinţă

De cerul care ochii şi-a închis

Priveşte Doamne, e numai mlădiţă

Şi-ndură-Te, căci este al Tău uns.



Tu Eşti Acela, care i-ai dat viaţă,

şi-acum de ce l-ai pus pe un cuptor!

Cum poţi privi la o firavă fiinţă?

Şi nu vrei ca să fii mângâitor?



De ce coborii Tu ploaia suferinţei

Peste un biet copil nevinovat?

De ce-ai lăsat Tu lacrima căinţei?

Dacă nu ierţi pe omul vinovat?



Căci toţi suntem cuprinşi de fărdelege

Nici unul nu-i măcar neprihănit

Dar nu ne-ai pedepsit după-a Ta lege

Ci ne-ai iertat, şi-apoi ne-ai mântuit.



De ce nu Te înduri şi de copilul

Care îmii frânge inima din piept?

Văzând cu ce durere bea potirul!

Şi cum săgeţile-l străpunge-ncet!



Copilu-acesta mi-e gravat în piept

Şi inima adesea îmi oftează

O Doamne cât de greu e să aştept!

Izbândă la-ncercarea ce presează!



Cuprinde-l azi în palma Ta o Doamne

Moaie ţărâna care s-a uscat

Şi ungel cu un leac sfânt de la Tine

Să simtă harul Tău cel minunat:



Cum ochii orbului ai uns odată!

Cu-n leac, ce-n palma Ta s-a preparat!

Vederea şi-a primit el la clipită

Căci Tu eşti, Dumnezeu, nemăsurat.



Şi azi mai ai putere pe pământ!

Chiar dacă te-ai urcat demult la cer

Noi ştim căci dacă spui doar un cuvânt

Crediţa noastră va fi ca de fier



Şi vom vedea sub ochii noştri fapte

Ce mintea unui om nu va-nţelege

Ascultă-mi Tu săracile cuvinte

Şi vino azi cu milă, nu cu lege!



Iar când mulţimea va vedea lucrarea

vor înţelege căci Eşti Dumnezeu!

vor asculta cu toţi atunci chemarea,

Mărind şi proslăvind numele Tău.