Poezie Soare-al veșniciei mele

Soare-al veșniciei mele

ce-n extaz plângând Te-ador

oare când afla-mi-voi stâmpăr

nesfârșitului meu dor?



Oare când pe brațu-Ți dulce

fruntea-mi grea de străluciri

voi putea să-mi plec în pacea

negrăitei fericiri?



Inima ce-a ars atâta

de-al iubirii sfânt suspin

când afla-și-va lângă Tine

așteptatul ei alin?



Ochii ce-n adâncu-atâtor

mii de lacrimi s-au topit

când se vor scalda-n lumina

Slavei Chipului Dorit?



Când cu-aceste două brațe

ce de-o viață se întind

voi putea-n sfârșit ca poala,

măcar poala, să-Ți cuprind?



Când putea-Ți-voi numai Ție

spune multul meu amar

care-mi arde răstignită

inima-ngropată-n jar?



Când uitând chiar și de Slava

Raiului de haruri greu

nevăzând pe nimeni altul

vom fi numai Tu și eu?



Când, căci zilele și anii

trec așa de-ncetinel

și-acest lut mă ține parcă

în cătușe de oțel?



Când, o Soare drag, Isuse,

că n-am aripe să zbor

anii-s lungi cât niște veacuri

și mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!...