Poezie Albinele

ALBINELE



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



DUMENZEUL nostru sfânt,

Printre lucruri pe pământ,

A făcut albinele,

Florile, grădinile,



Matca, oarecum albina

Care-i mai presus, regina,

Şi pe-acei ce dorm sătui,

Trântorii, sau cum să spui?



Apoi când priveşti spre toate

Cât sunt de organizate,

Zici că-i şantier, uzină,

Cu o ordine deplină,



Cum aleargă prin grădină

Şi culeg dulceaţă fină.

Altele, în strategie

Stau de veghe la cutie.



Pe la porţi veghind armata

Care-i instruită gata,

Ca să lupte cu bondarii

Care vin în zbor, viesparii,



Să atace şi să fure

Dulcea miere de pădure,

Sau să ceară de pomană

Dulce fagure de mană.



Şi de cumva-i cu putinţă,

Să rămână-n locuinţă,

Să le facă prizoniere

Pe acele ce fac miere.



Şi albine şi regine,

Şi tot ce le aparţine

În acele coşuri pline.



Dar albinele-s cuminţi,

Cu aripile fierbinţi,

Ele luptă ca martirii

Cu viesparii, cu vampirii.



Altele cu-nalte graţii

Sunt albine ventilaţii,

Altele cu stropi de ceară

Fagurele îl separă,



în căsuţe, în celule,

Pentru micile granule

În acei separatori

Cresc fetiţe şi feciori.



în acelaşi timp şi mana

Pentru fiecare, hrana.

Şi atâtea optimiste

Albinuţe farmaciste.



Şi albinele chimiste

în dulceaţă specialiste,

Care minunat prepară

Atât miere cât şi ceară.



Iar în super cristalin,

Lăptişor de matcă, fin.

Admirabil de frumos

Şi prin ramuri şi pe jos.



Când le-auzi zburând pe-afară,

Ştii că în sfârşit, e vară.

Noi aici la rugăciune

Care facem fapte bune



Pentru cei săraci, în fine

Suntem casa cu albine.

Dar vedem şi printre noi

Lăcomoşii bondăroi,



Trântori care dorm sătui

Sunt şi printre noi destui,

Care vreau mereu pomană

Câte-un borcănel cu mană,



Smuls din casele sărace,

Cine-mparte, parte-şi face,

O măsură pentru-albine,

Trei sau patru, pentru sine.



"Orişicum, suntem mai mari,

Suntem trântori şi bondari,

Voi ne spuneţi că dormim,

Dar să ştiţi, şi noi muncim,



Răspândim la somnolenţă

Ca să doarmă în cadenţă

Fraţii care fac război

Cu învăţături mai noi,



Aranjate pe hârtie

Pentru cei mai mici să ştie,

Să nu fie-aşa fanatici,

Ca albinele, sălbatici,



Că nu-i tot ce vezi, păcat,

DOMNUL ne-a eliberat,

Dacă nu te osândeşte

Cugetul, atunci trăieşte.



Nu te teme de noroi!"

-Zic bondarii către noi-

Nu vă temeţi de furnici,

Căci acestea sunt prea mici!



Dacă vezi un şoricel,

Ce să te-ngrozeşti de el!

Praful, pietrele mărunte,

Nu sunt bolovani de munte.



Dar albinele, se ştie,

Au în casă farmacie,

N-au miros de putregai,

Ele au miros de rai.



Dacă intră vre-un duşman,

Îl înţeapă, îl omoară,

Îl acoperă cu ceară.



Căci la ele în palat

E frumos şi e curat,

Toate au acelaşi ton

Şi la porţi şi la amvon.



Zumzăitul lor ne spune

Cum să fim la rugăciune,

Să strigăm cu toţi deodată

Către-acelaşi veşnic Tată.



Căci Biserica îşi are

Funcţia pe mădulare,

Casa binecuvântată

De HRISTOS organizată,



Care deseori roieşte

Şi prin Duh se înmulţeşte,

Prin livezi şi prin păduri

Cu lumina din Scripturi.



Care picură putere,

Dulce fagure de miere,

Saturând pe-nfometaţii,

Vindecând pe întristaţii,



Dându-le aripi de zbor

Pentru veacul viitor,

Dându-le aripi de vis

Pentru zbor spre Paradis.



AMIN