Poezie Imperiul egiptean

IMPERIUL EGIPTEAN



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



După potop s-au despărţit

Cei trei titani ai omenirii

Spre nord, spre sud, spre răsărit,

Iar mai târziu s-au războit

Vitejii luptători ai firii.



Pe ţărmul Eufrat, Sumer,

Iafet îşi rezidi trecutul

Cu turnuri până sus la cer

Cu arme din oţel şi fier

Să-şi poată apăra ţinutul.



Iar Ham, pe Nilul depărtat

Şi-a înălţat a lui palate,

Cu-aceleaşi forţe înarmat

Cu ziduri mari înconjurat

Şi cu puternice armate.



Iar Sem a locuit în Ur,

Strămoşul lui Avraam, evreul,

Avându-şi fiii împrejur

Elam şi Arpacşad, Asur,

Ce-n zeităţi aveau credeul.



De-atunci au traversat în spaţii

Aproape patru mii de ani,

De când se dezbinară fraţii

Şi peste veacuri împăraţii

Şi-au devenit vrăjmaşi, duşmani.



Purtând războaie fioroase

Acei imperiali vestiţi,

Lăsând doar urme dureroase

Din luptele spectaculoase

Pe ziduri şi pe stâlpi ciopliţi.



În piramide egiptene,

În sarcofaguri şi mumii,

Pe ziduri babiloniene

Romane şi asiriene

Sunt zeci şi zeci de mărturii.



Istoricele zigurate

Ne amintesc de-acel trecut

De-acele vremi îndepărtate,

Ce pentru galbene carate

Cu săbiile s-au bătut.



Făptura care-a fost creată

De DUMNEZEU pe-acest pământ

Nemulţumită se arată,

Mulţimile de altă dată

S-au depărtat de DOMNUL Sfânt.



Făcându-şi chipuri de aramă,

Din aur, din argint, din tină,

Cu-nfăţişări ce-aruncă teamă

Pe care-n rugăciuni îi cheamă

Şi-n faţa cărora se-nchină.



Aceşti belzebi din văi deşarte,

Minciuni şi rătăciri lumeşti,

Ce-au fost descrişi în Sfânta Carte

Ca pietre mute, pietre moarte,

Figuri din basme şi poveşti.



Deşi scăpaţi de forţa firii

De marele potop, cei trei

Având puterea ocrotirii

Pe DUMNEZEUL nemuririi

Ei L-au schimbat cu morţii zei.



Acesta-i cântecul de jale

Ce-a răsunat pe ţărm, la Nil,

Şi-n Babilon, în vechea vale

Din harfe multe şi chimvale

Şi corul robilor, umil.



Cam pe la anul două mii

'Nainte de HRISTOS, hamiţii

Eroicele dinastii

Au înălţat din temelii

Egiptul cu a lui tradiţii.



Atunci dumnezeiescul Soare

Pe faraon l-a denumit

Reptila cea otrăvitoare

Balaurul de lângă mare

Sau regele nelegiuit.



Împărăţia egipteană,

Imperiul antic, uimitor,

Întâia forţă cotidiană

Sau cel dintâi cotropitor.



Zidind faimoasele altare

Lui Ramses şi lui Osiris,

Şi cortul lui Moloh cel mare,

Şi-atâţia zei, şi zeul Soare,

Şi zeul morţilor, Apis.



Şi turnuri de astronomie

Şi universităţi băbeşti,

De medicină şi chimie

Şi-oracole, vrăjitorie,

Şi-atâtea fantezii lumeşti.



Dar cea mai extraordinară

Din toate câte şi-au propus,

Erau puterea militară

Glorificând întreaga ţară

Spre răsărit şi spre apus.



Căci Canaan era hamit,

Şi Nemeş, prima dinastie,

Şi Nimrod care a zidit

Imperiul de la Răsărit

Asiria din temelie.



Pe-atunci lui Eber şi Peleg

Şi Sem, le-a împărţit pământul,

Al naţiunilor întreg

Din care cei mai mari culeg

Belşugul, care-l suflă vântul.



Căci iată numai înspre rău

Şi-au îndreptat cu toţi privirea,

Măcar că DOMNUL DUMNEZEU

Prin legământ, prin curcubeu

Vorbea la toată omenirea.



Un singur om neprihănit

Trăia pe-atuncea în Haldeea,

La care DOMNUL i-a vorbit

Şi l-a chemat din răsărit

Spre visul viitor, Iudeea.



Atunci l-a binecuvântat

Pe Avraam, Cerescul Tată

Când i-a vorbit, când l-a chemat,

În noaptea când i-a arătat

Întreaga boltă înstelată.



Întâiul tată credincios

Al celor ce aveau să fie

Poporul cel victorios

Condus de norul luminos

Dar mai întâi, în grea robie.



Întâiul rege şi soldat

Din care se vor naşte sfinţii,

Poporul binecuvântat

Ca stelele nenumărat,

Purtând drapelul biruinţei.



La care DUMNEZEU i-a spus

Prietenul, ascultătorul,

Făgăduindu-i pe ISUS,

Sămânţa veşnică de sus

Care va fi pentru popor Mântuitorul.



Dar mai întâi acei fireşti,

Israeliţii în robie,

Apoi acei duhovniceşti

Purtând cununi dumnezeieşti

A lui Hristos împărăţie.



Şi iată un copil vândut,

Frumosul Iosif ca o floare

Pe un pământ necunoscut,

Dar DUMNEZEU îi este scut

Şi ocrotirea lui cea mare.



Iar dup-aceea a plecat

Spre zarea care străluceşte

Bătrânul Iacov mângâiat,

Spre locul cel îndepărtat

Aflând că fiul lui trăieşte.



Cu turme, cu copii, argaţi,

S-au dus în patria străină,

Spre munţii cei îndepărtaţi

Păstorii binecuvântaţi

Căci Iosif i-a chemat să vină.



Să stea în marele cuptor,

Să treacă patru generaţii,

Iar după toată lupta lor

Să fie botezaţi în nor

Să fie liberi, condamnaţii.



Astfel s-a împletit nucleul,

Poporul neamului semit,

Sămânţa lui Avraam, evreul,

Având nădejdea şi credeul

În DOMNUL care i-a vorbit.



La început părea că-i raiul

Pe-acel strălucitor liman,

Dar mai târziu necazul, vaiul,

Le-a transformat în lacrimi traiul

Pe teritoriul egiptean.



Aşa micuţa-mpărăţie

În timpul sutelor de ani,

Au fost munciţi în grea robie,

Loviţi de aspra dinastie

A egiptenilor duşmani.



Căci ei i-au pus la cărămizi

Să scape în pământul tare,

Sub paza unor indivizi

Sub lovituri de pumni solizi

Să lucre fără încetare.



Ca să-şi zidească măreţii,

Palate, piramizi, tunele,

Ca să rămână în pustii

Ruinele ca mărturii

Din era chinurilor grele.



Atunci poporul disperat

De-atât necaz, de-atâta chin,

De jugul ce l-a apăsat,

Spre DUMNEZEU şi-a îndreptat

Al rugăciunilor suspin.



Şi cine oare-ar fi gândit

Să creadă pe deplin menirea?

Că DUMNEZEUL lor slăvit

În urma chinului cumplit

Le-a pregătit şi izbăvirea.



Chiar Moise care a văzut

În rugul cel aprins fiorul,

S-a eschivat la început

Dar DUMNEZEU, eternul scut,

I-a zis: "Eu sunt Izbăvitorul!"



Era puternic Faraon,

Şi oastea lui imperială,

Dar Cel ce stă în cer pe tron

I-a zis lui Moise şi Aaron

Să meargă fără îndoială.



Căci Cel Etern îl va smeri

Pe Faraon şi neamul său

Prin cele zece mari urgii,

Iar egiptenii toţi vor şti

Că DOMNUL este DUMNEZEU.



Iar oastea binecuvântată

Va răsuna triumfător,

Căci DUMNEZEU ne este Tată

Şi izbăvire minunată

Din chinul cel îngrozitor.



Şi iată cea dintâi urgie,

În ape peste tot e sânge,

Ca să cunoască toţi, să ştie

Că DUMNEZEU e apă vie,

Că el le poartă, El le strânge.



El poartă norii şi furtuna,

El este Dumnezeul mare,

Ce şi-a făcut din zări cununa

A Lui sunt stelele şi luna

El a creat măreţul soare.



A Lui e cerul şi pământul,

Dar Faraon e împietrit.

El poartă apele şi vântul,

E Creatorul, e Cuvântul,

E DUMNEZEU nemărginit.



Atunci şi zeii, vrăjitorii,

Şi-au arătat a lor tărie.

Dar i-a cuprins pe toţi fiorii

Când se văzură muritorii

Loviţi de aspra Lui urgie.



Uimiţi cu toţii au strigat:

"E degetul lui DUMNEZEU!

Şi magii s-au înspăimântat,

Şi slujitorii din palat

Văzând cum vin urgii mereu.



Căci iată cerul s-a-negrit,

Trei zile de întunecimi,

Trei zile bezna i-a-ngrozit,

Dar în Gosen a strălucit

Lumina de la înălţimi.



Atunci Israel a văzut

Cum DUMNEZEU i-a ocrotit

Când ciuma, piatra a căzut

Pe-al egiptenilor ţinut

Şi peste tot i-a îngrozit.



Şi-atâtea alte mari urgii,

Dar cea din urmă de nespus,

Când le-au murit întâii fii

Ce planşete, ce grozăvii!

Pedeapsa a venit de sus.



Căci şi evreii şi-au bocit

Copiii aruncaţi în Nil,

Când Faraon a poruncit

Iar slugii lui au împlinit

Scăpând doar Moise cel umil.



E, miezul nopţii, ce mai staţi?

Veniţi, robia s-a sfârşit!

Pe-acei ce încă dorm, strigaţi:

Spre Canaan să mergem, fraţi!

Spre locul cel făgăduit!



Şi iată minunatul rod,

Din şaptezeci, cei neînvinşi

Pân' la ieşire, la exod,

S-a înmulţit acest norod

La şasesutemii de inşi.



Cu turme, cu copii, femei,

Israeliţii au plecat,

Iar îngerul mergea cu ei

Căci Dumnezeu le-a dat temei

Prin forţa care i-a scăpat.



Spre ţărmul mării au pornit

Conduşi de braţul Celui Viu,

Căci DOMNUL i-a călăuzit,

Iar Faraon i-a urmărit

Să-i nimicească în pustiu.



Dar apele s-au despicat,

Ce DUMNEZEU etern şi sfânt!

Căci El în zid le-a ridicat

Să treacă ca şi pe uscat

Poporul clătinat de vânt.



Atunci Israel a trecut,

Iar Faraon s-a înecat,

Căci apele s-au desfăcut

Acele ziduri au căzut

Şi-n valuri mari i-a îngropat.



Apoi urmă celebrul drum

Al celor patruzeci de ani

Ca să cunoaştem noi acum

Pe DUMNEZEUL lui Naum

Cum i-a scăpat de-a lor duşmani.



Cum l-au învins pe Faraon,

Cum zidurile au căzut,

Când au ajuns la Ierihon,

Cum s-au luptat la Gabaon

Şi prin credinţă i-au bătut.



Când muntele s-a clătinat

Cuprins de flăcări şi scântei,

Când trâmbiţa a răsunat

Când Israel s-a-nfricoşat

Căci DUMNEZEU vorbea cu ei.



Cum au trecut peste Iordan

Când apele s-au despărţit,

Când au intrat în Canaan

Desăvârşind cerescul plan

Al DUMENZEULUI slăvit.



Astfel măreţul Miţraim,

Imperiul egiptean vestit,

A fost învins de Efraim,

Căci DUMNEZEUL lui sublim

Din încercări i-a izbăvit.



Iar după toate, fericit,

Poporul denumit evreu,

Triumfător a stăpânit

Pământul cel făgăduit

Pământul de la DUMNEZEU.



În Canaan, e-adevărat,

A fost al fericirii vis,

Dar cei fricoşi s-au lepădat,

Necredincioşii n-au intrat

În locul care-a fost promis.



Sfârşitul celor ce-au cârtit

A fost pustiul veninos,

De vii pământul i-a-nghiţit,

Muşcaţi de şerpi toţi au pierit

Întregul neam necredincios.



Aceştia nu erau străini,

Erau şi ei israeliţi,

Cum sunt şi astăzi mulţi creştini

Ce merg spre zorii cei senini

Dar nu sunt sinceri pocăiţi.



Ei merg spre Canaan cu noi,

Dar de la toate, ce folos

Căci mulţi se uită înapoi

Şi nu se luptă ca eroi

Smeriţi, în oastea lui Hristos.



Ei sunt urmaşii lui Acan,

În lăcomie îngropaţi,

Mergând cu zeul egiptean

Spre patrie, spre Canaan,

Mulţimea celor îngâmfaţi.



Ei vor pieri cu-al lor "belzeb"

Pe care îl aprind mereu,

Dar Iosua şi cu Caleb,

Vor merge până la Horeb,

La muntele lui DUMNEZEU.



Creştine drag, tu călător

Spre patria iubirii sfinte,

Trecut prin apă şi prin nor,

Cum poţi să uiţi aşa uşor

A lui Isus Hristos cuvinte?



Cum poţi să dai tot ce-ai primit

În schimbul celor pieritoare?

Pământul cel făgăduit

Al fericirii răsărit

Din veşnicia viitoare.



Tu neam de lut, noian al firii,

Pentru a veacului atracţii,

Îţi dai tu locul nemuririi

Şi fericirea fericirii

În schimbul unor satisfacţii?



Cum poţi să-ţi mai întorci privirea

Spre râul apelor murdare?

Să bei din el nelegiuirea

Când ştii că sus e fericirea

Şi nesfârşita sărbătoare.



O, pune DOAMNE între fraţi

Iubire şi statornicie!

Să fie sinceri, devotaţi,

În haine albe îmbrăcaţi

În drumul către veşnicie.



AMIN