Poezie Vom învia

VOM ÎNVIA



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Şi prini porunca omul

Ca să ocolească spinii,

Ca să ocolească pomul

De la mijlocul grădinii,



Ca sa ocolească firea

Cu dorinţele-i notorii,

Căci de nu, nefericirea

ÎI va paşte în memorii.



Dar femeia ispitită

Aruncă în stânga sorţii,

Ca să fie biruită

Şi să-şi tânguiască morţii.



Căci amprentele durerii

Moartea, a fost dezlegată.

În mormintele plăcerii

Lumea-ntreagă-i îngropată.



În imperiul durităţii

Mii de constelaţii cad.

Pentru poftele vieţii

Miliarde merg în iad.



Şi săracii şi bancheri,

Cerşetorii, împăraţii,

Toţi căzură prizonieri

Fără nici un drept de graţii.



Steagul morţii cu tărie

Flutură deasupra lor,

Moartea pentru veşnicie

I-a închis cu-al ei zăvor.



Peste marea gălăgie

Se-aşternu pe veci tăcerea.

Doamne, oare cine ştie

Când veni-va învierea?



Sau dihania feroce

Va domni aici pe veci,

Supunând cu aspra-i voce,

Umbrele acestea reci.



Căci împărăţia sumbră,

Cu al ei conducător,

Ea ascunsă e în umbră,

E-n ţinutu-ngrozitor.



E-n continentul teluric,

În adâncuri, dedesupt,

Îngropată-n întuneric

Unde viaţa s-a-ntrerupt.



Unde solii de aramă

Poartă lancie şi scut,

Plini de ură şi de teamă

Îngeri, care au căzut.



Plin de ură şi de fală

Comandantul lor suprem,

El inspiră îndoială

La acei care se tem.



Iată-vă aicea-s sorţii!

Cheile la mine sunt!

Cum să mai învie morţii?

Cum să iasă din pământ?



Spuneţi şi la cei de-afară

Să nu creadă în balanţă!

Faceţi-i în chin să moară

Însă fără de Speranţă!"



Corbul negru croncăneşte

Chemând lumea la pierzare,

Ştiinţific le vorbeşte

Ca să-l creadă fiecare.



Că nu este altă viaţă,

Şi că nu e nici un chin,

Filozofii ne învaţă

Să nu credem în destin.



Să nu credem în puterea

Celui care ne-a creat,

Răii neagă învierea

Fiindcă ei mor în păcat.



Dar Ilie nu se-ndoaie!

El se urcă pe suport,

Şi se roagă pentru ploaie,

Dar şi pentru un tânăr mort.



Căci o mamă sidonită

Avea un copil iubit,

Şi-l plângea biata mâhnită

Căci copilul a murit.



Atunci s-a rugat proorocul

Celui Sfânt din veşnicie

"Doamne, potoleşte-i focul!

Fă copilul să învie!"



Şi s-a petrecut minunea

Când Ilie s-a rugat,

Când sfârşise rugăciunea,

Copilaşul a-nviat.



Sufletul din locuinţa

Neînţeleasă azi de noi,

Îşi luă din nou fiinţa,

S-a întors în corp 'napoi,



Să rămână mărturie,

Şi dovadă, şi putere,

Şi cerească temelie

Că există înviere.



O femeie sunamită

Deasemenea şi ea,

Era foarte necăjită

Căci copilul ce-l avea,



S-a îmbolnăvit, şi iată

A murit şi fiul ei.

Atunci ea s-a dus îndată

La proorocul Elisei.



Omul care-avea puterea

Tot la fel ca şi Ilie,

Care vindecă durerea,

Care morţii îi învie.



Şi femeia cu amarul

Se apropie de el.

Elisei şi-avea altarul

Sus, pe muntele Carmel.



El ţinea în mână steagul

Rugăciunilor umil.

Atunci şi-a trimis toiagul

Să-l aşeze pe copil."



Şi plecându-se pe gene,

Pe-a lui mâini şi pe-a lui gură,

Tainicele fenomene

Deodată începură.



După câteva minute,

Când proorocul s-a rugat,

Începu ca să strănute:

Copilaşul a-nviat.



Şi s-a răspândit lucrarea

Pretutindeni în Sunem,

Acordându-i închinarea

Dumnezeului suprem.



Care este, care vine,

Care ne va mângâia,

Care-n dragostea-I ne ţine

Până când vom învia.



Elisei, în groapa rece

Coborî şi el, sătul

De viaţa care trece

Căci a suferit destul.



Şi lăsând în vale lutul,

Sufletul s-a înălţat,

Străbătând necunoscutul

Spre locaşul mult visat,



Ca să stea în aşteptare

Cu Avraam, uitând durerea.

Până trâmbiţa cea mare

Răsuna-va învierea.



Căci ţărâna transformată

Va ieşi din putrezire,

Şi va fi la cer chemată

Toate trei într-o unire.



Duh şi suflet, şi pământul,

Trupul sfânt spre nemurire,

Căci le va uni Cuvântul

La a Domnului Venire.



Iată o dovadă clară,

Un iudeu dintre iudei

A murit şi-l îngropară

În mormânt cu Elisei.



Însă când nefericiţii

Se uitară înapoi,

Au văzut cum moabiţii

Vin cu gânduri de război.



Atunci s-au gândit să pună

Mortul, undeva aproape.

Cu proorocul împreună,

Ca să fugă şi să scape.



În această acţiune,

Printr-un fenomen ciudat,

Se-ntâmplase o minune

Omul mort a înviat.



A-nviat căci se atinse

De proorocul Elisei,

Care de un an se stinse

Şi plecase dintre ei.



Căci din oasele ciuntite

Şi din corpul descompus,

Forţe nemaipomenite

Ridicat-au mortul sus.



Căci a Domnului iubire

E cu noi în orice clipă

Peste-a noastră putrezire

Este-o tainică aripă.



Elisei numit "P R O F E T U L"

El umbla cu Dumnezeu.

Asta e să ştiţi, secretul

Imprimat pe chipul său.



Asta e să ştiţi, speranţa

Şi nădejdea învierii,

Care-nlătură distanţa

Dintre clipele tăcerii.



Căci viaţa întreruptă,

Firul care-a fost tăiat

În această mare luptă,

El va fi din nou sudat.



Când va răsuna Cuvântul

"Miezul nopţii a sosit!"

Şi lăsa-vom toţi pământul

Într-un zbor spre infinit.



Căci Isus e învierea

Şi viaţa fără chin,

El şi-a arătat puterea

În cetatea lui Nain,



Când i-a înviat odorul

Dându-l mamei lui 'napoi,

Căci Hristos Mântuitorul

În necazuri e cu noi.



Mama îşi primise fiul

Şi cu toţi s-au bucurat,

El a părăsit sicriul

Căci Hristos l-a înviat.



Iată-L pe Isus la poartă,

Însă nu la cimitir.

Ci la o fetiţă moartă

La fetiţa lui Iair.



Bocitori cu instrumente

O plângeau cu-a lor cântare,

Toţi în tristele momente

Pregătiţi de-înmormântare.



Atunci Fiul Celui Veşnic

Ce-i stăpân pe forţa humii,

Din sicriul de sub sfeşnic

O strigă "Talita cumi!"



Şi fetiţa se trezeşte

Dintre morţi, lăsându-şi somnul,

Ea se mişcă, ea trăieşte

Căci o înviase Domnul.



Iată Domnul mai departe

În aceeaşi acţiune,

Să dea piatra la o parte

Celor dimprejur le spune.



"Doamne, -Marta îl opreşte-

Patru zile au trecut,

De când Lazăr odihneşte

În căsuţa lui de lut."



Lângă ea stătea Măria

Cu acelaşi gând pustiu,

Acuzându-L pe Mesia

Că venise prea târziu.



Totuşi, fetele oneste

Care-au răspândit mirosul,

Au ştiut că Domnul este

Fiul Celui Sfânt, Hristosul.



Domnul le-a-ntărit credinţa

În aceea clipă grea,

Împlinindu-le dorinţa

"Iată, Lazăr va-nvia!"



"Va-nvia în dimineaţa

Ştim, în ziua de apoi!"

Învierea şi Viaţa

-zise, "Domnul e cu voi!"



Atunci înălţă o rugă

Către Tatăl din mărire,

Necredinţa lor să fugă

El veni cu mulţumire.



"Mulţumescu-Ţi, Sfinte Tată

Pentru că M-ai ascultat!

Şi acum, ca altădată

Slava Ta Ţi-ai arătat!"



Atunci piatra funerară

De pe-al lui mormânt s-a dus.

"Lazăre, vino afară!"

Îl strigă pe mort, Isus.



Şi căzură-ndată fulgii,

Necredinţa a plecat,

Lazăr cel legat în giulgii

Din mormânt s-a ridicat.



"Dezlegaţi-l de fâşia

Care l-a ţinut legat!"

Atunci Marta şi Măria

Şi cu toţi s-au bucurat.



Lazăr se uită la Domnul

Şi la soare, şi la sat,

"Doamne, cât de lung fu somnul,

Cât de greu m-am deşteptat!



Se părea că mii de stele

Cu sclipiri de nedescris,

Mă ţinură între ele

Într-un lung şi tainic vis.



Dar când m-ai chemat pe nume,

Glasul când ţi-am auzit,

Am venit din nou în lume

Fiindcă Tu mi-ai poruncit."



Şi spre casa părintească

De la groapă toţi plecară,

Căci trecu o zi cerească

Şi trecu din nou o seară.



Şi-ntr-o zi cu raze pline,

Sub acelaşi falnic astru,

Iată că Măria vine

Cu-al ei vas de alabastru,



Ca să-şi dăruiască mirul

Pentru-a Lui înmormântare,

Căci Hristos va fi martirul,

Preţul de răscumpărare.



Strunele să urce nota

Cântului nemuritor!

Căci Hristosul pe Golgota

A ieşit biruitor.



Îngerii cântau din harfe

Căci Hristos a biruit,

El prin moartea Lui, la şarpe

Capul veşnic i-a zdrobit.



Moartea cea din veşnicie

E învinsă, dezbrăcată,

Mii de tronuri de domnie

Au căzut din cer deodată.



Când Isus în chinuri grele,

Sus pe cruce şi-a dat duhul,

Atunci duhurile rele

Au căzut umplând văzduhul.



Atunci mână lângă mână

Se uniră la mormânt,

Cu dorinţa ca să-i ţină

Trupul veşnic în pământ.



Dar zadarnic, nu se poate,

Nu puteţi ca să-L opriţi!!

El muri pentru dreptate

Ca să fim noi mântuiţi.



Atunci Domnul, nemurirea

Coborî în povârniş,

Ca să ducă izbăvirea

Celor ce erau închişi.



Să dărâme, să destrame

Închisoarea celui rău,

Porţile de fier şi-aramă,

Izbăvind poporul său.



Şi fugiră toţi dulăii,

Păzitorii de la porţi,

Căci HRISTOS în largul văii

A dus vestea celor morţi.



Căci s-a terminat robia,

Noaptea cea de mii de ani,

"Tatăl v-a trimis solia

Fără plată, fără bani!"



Şi părea că e aloe

Vestea, cântec ca de liră

Atunci din Adam la Noe,

Toţi în jurul Lui veniră.



Şi pe când vestea Cuvântul

În abisul depărtării,

Tatăl clătină pământul

Căci e Ziuă învierii.



Trupul care în ocară,

În pământ l-au îngropat,

Din mormânt ieşi afară

Căci HRISTOS a înviat.



Şi privind miraţi fâşia

Dezlipită de pe tină,

Iată, Domnul cu Măria

Stă de vorbă în grădină.



Şi le zise-atunci femeia

Ucenicilor iubiţi

"Mergeţi, căci în Galileea

Pe ISUS îl întâlniţi!"



Şi L-au cunoscut la masă

Când le frânse pâinea-n două,

Şi când a intrat în casă

Şi le zise "PACE VOUĂ!"



Şi pe ţărmurile mării,

Şi la cinci sute de fraţi,

Şi în ziua înălţării

L-au văzut cei adunaţi.



L-au văzut şi în mărire

Lângă Tatăl în lumină,

Pe ISUS al nostru Mire,

Pe care-L aşteptăm să vină.



Spre-nălţimi ne-ntoarcem faţa

Şi-L chemăm cu toţi cântând,

Adă Doamne dimineaţa

Cu o clipă mai curând!



Când spre ţărmurile mării

De cristal şi de iaspis,

Toţi din valea depărtării

Vom zbura spre Paradis.



Când vom părăsi durerea

Şi a necredinţei ceaţă,

Adă Doamne revederea,

Şi slăvită dimineaţă!



Când în Patria cea sfântă,

În eterna fericire,

Vom începe marea nuntă

Cum n-a fost la nici un mire.



Când se vor servi la mese

Gusturi nemaipomenite,

Când bucatele alese

Peste tot vor fi servite.



Când gusta-vom nemurirea

Pacea fără de sfârşit,

Şi din vinul nou, iubirea

Tatălui neprihănit.



Când cu îngerii din harfe

Vom cânta întâiul cânt,

Că ISUS pe vechiul şarpe

Îl învinse pe pământ.



Şi purtând cu toţi cununa

Slavei de neprihănire,

Vom sta pentru totdeauna

Lângă Domnul în mărire.



Până-atunci, o Sfinte Tată,

Dă-ne harul Tău divin!

Haina s-o păstrăm curată

Până-n veci de veci, AMIN!



AMIN