Poezie Minciuna (4)

MINCIUNA



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



În mulţimea de păcate

Din paharul urâciunii,

Cel mai urât dintre toate,

Este păcatul minciunii.



Ura...Cine n-o cunoaşte?

Chiar şi-un viespe supărat,

Cine-l vede-l ocoleşte,

Să nu fie înţepat.



Desfrânarea...prin veşminte

Poţi ca să-i deosebeşti;

Îi cunoşti pe-mbrăcăminte

Pe acei care-s fireşti.



Îndoiala se pronunţă

Punând semnul întrebării.

Îndoielnicul renunţă

Chiar şi-n pragul vindecării.



Şi pe lacom îl poţi prinde

El încontinuu adună;

El şi sufletul şi-l vinde,

Pentru o viaţă mai bună.



Şi fricosul se trădează;

El şi umbra o fereşte.

Cel fricos numai veghează,

Fiindcă frica-l stăpâneşte.



Primejdia cea mai mare

Poartă-n sânul ei minciuna;

Mincinosul mască are,

El se-ascunde-ntotdeauna.



Cine ar putea să ştie

Că a spus adevărat?

Dacă n-ai o mărturie,

Deseori eşti înşelat...



Ai putea pe zumzăite

Să spui viespe sau albină?

După vorbele vorbite

Adevăr e? sau minciună?



Ai putea după culoare

Să spui dulce sau amar?

Şi ai fi dus în eroare

Dacă n-ai gusta din dar.



Ai putea prin iscusinţă

Limpede să pipăieşti?

Dacă n-ai avea credinţă

Darul să-l deosebeşti...



O, minciună blestemată,

Otravă de basilic!

Câtă lume-i înşelată

De-al minciunii şiretlic!



Priviţi umbra din grădină

Chip de şarpe-a îmbrăcat,

Prefăcându-se lumină,

Strecură primul păcat.



Când perechea omenească

Au călcat porunca bună,

El le-a zis c-o să trăiască

Dar aceasta-a fost minciună.



Şi pisica se smereşte

Vrăbioara nici nu ştie,

Când pe vatră se târăşte,

Îi oferă prietenie.



Dar la urmă păsărică

Poate fi cât de drăguţă,

Tot n-o mai iartă pisica

Când o vede sub lăbuţă.



Sub amprentele minciunii

Se usucă flori şi spini.

Şi-nţelepţii şi nebunii,

Pier ca vulturii străini.



Unii oameni mint de frică;

Alţii, pentru scopuri mari;

Prin minciună se ridică

Să devină cât mai tari.



Unii mint doar de plăcere

Din minciună îşi fac artă;

Alţii, ca să facă-avere

Au ajuns cu "gura spartă."



Alţii, numai să domnească

Din minciună îşi fac spadă;

Scopul să le propăşească

Mint pe-ascuns, să nu se vadă.



Alţii pentru bani sculptează

Fantezii ironizante;

Nu le pasă că-şi pătează

Cinstea, cu lucrări sfidante.



Astăzi sunt mai complicate

Diademele minciunii;

Având unghiuri încurcate

În şablonu-înţelepciunii.



Azi mai mult ca-n lumea veche

Sunt atâtea demonstrente;

Toate parcă-s cu pereche

Şi apar tot noi curente.



Şi mai mult ca vrăjitorii

Vechilor astartee,

Astăzi vin şi scriitorii

Noi concepţii să ne deie.



Arta şi literatura,

Scepticele congregaţii,

Înversează şi natura

După gust şi inspiraţii.



Fizicienii, atomiştii,

Ei vorbesc, ei au cuvântul,

Astronomii şi chimiştii,

Parcă ei conduc pământul.



Arborul neurologic

Ascendentul medical,

Înstitutul pedagogic,

Colegiul profesoral,



Toţi uniţi mână cu mână

Adevărul l-au schimbat.

Oamenii cred în minciună.

Nu mai cred adevărat.



Cu atâta uşurinţă

Curmă totul în tăcere.

Sigilându-le-n "ştiinţă"

După gusturi şi plăcere.



Şi că toate-s întâmplare,

Iată spiritul minciunii,

Cum s-a răspândit de tare

Şi i-a înşelat pe unii.



Parcă ei au dat culoarea

Şi parfumul şi dulceaţa,

Parcă ei au dat mişcarea,

Şi fiinţa, şi viaţa.



Parcă ei conduc micronii

Al văzduhului pliant;

Atmosfera, neutronii,

Ce se mişcă în neant...



Parcă ei au pus motorul,

Universul în mişcare;

Dirijat de Creatorul

După lege fiecare.



De fapt, nu e de mirare

Pentru cel necredincios,

Când şi cei de la altare

Au pus adevărul jos.



O, şi câtă amăgire!

Bietul om neştiutor,

Cum e dus în rătăcire

De făţarnicul păstor.



Pentru propria pierzare,

Ei pun adevăru-n drum,

Iar ca bază de-nchinare,

Se sfinţesc... numai cu fum.



Alţii, au o formă sfântă,

Dar tăgăduiesc puterea;

Înteresul îi frământă

Înteresul e plăcerea.



Căci de cumva se iveşte

Şi apare vre-un prooroc,

Repede îl şi opreşte

Şi-i dă lecţia pe loc.



Luând sabia Scripturii

Şi loveşte, şi atacă;

Dar când vezi, -din duhul urii-

Duhul care nu se pleacă.



Nu e inima iubirii,

N-are pe frunte cununa,

El e un produs al firii

Că e prieten cu minciuna.



Asta-i era nucleară

Veacul nostru modernist,

Adevărul scos afară

De creştinul ateist.



Ţânţarul e pus în sită

De aleşii oratori;

Iar câmila-i înghiţită

De aceşti predicatori.



Se caută numai talente,

Nu se mai caută credinţă;

În Biserică-s prezente

Spirite de iscusinţă.



Asta-i era cu percepţii

Transformată foarte fin,

Tot mai noi şi noi concepţii,

An de an apar şi vin.



Asta-i era cu sfiroze,

Era noastră foarte fină,

Aranjată doar în poze,

Pentru veacul ce-o să vină.



Asta-i era cu miraje,

Ăştia-s fiii lui Avraam,

Printre ceilalţi la plaje,

În costumul lui Adam.



Asta-i era pregătirii

Cu spectacole sonore,

În lucrarea mântuirii

Orchestraţiile lui Core.



Era noastră cu sonete

Cu cea mai îngustă gală,

Împărţită în cvartete

Care cântă doar de fală.



Asta-i era ce nu-i place

Adevărul în iubire;

Asta-i era care-şi face

Predici după-nchipuire.



Fraţii mei, cu pocăinţă

La cărarea-nţelepciunii,

Să ne-ntoarcem cu credinţă

De la căile minciunii.



Dezbrăcaţi-vă de starea

Prefăcută şi mascată;

Să puteţi primi iertarea,

Starea cea adevărată.



Adevărul să ne fie

Şi în inimă şi-n frunte,

Dacă vrem în veşnicie

Să stăm pe cerescul munte.



AMIN