Poezie Nebucadneţar

NEBUCADNEŢAR



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Ş-aducă jertfă la altar

În formă de-nchinare,

Veni şi Nebucadneţar,

Un împărat din Şinear,

Din Babilonul mare.



Stăpân pe-ntregul continent

Pe-aceea veche lume,

Cum rar a fost prin Orient

Vre-un luptător cu-atât talent

Şi cu aşa renume.



Că nu era sub ceruri scut,

Sau umbră de scăpare;

Vre-un neam de oameni cunoscut

Să nu-i plătească lui tribut,

Şi cinste şi onoare.



Prin sabie a-ngenunchiat

Popoare în prigoană;

Pe-acel pământ îndepărtat,

Era un singur împărat

Şi-o singură coroană.



De fala mândrilor haldei

Azi orişicine ştie,

Ce turnuri au zidit şi ei,

Şi cum se închinau la zei

În duhul de mândrie.



De Paradisul ce-a apus

Din Babelul de-altădată,

Cum îngerul lui Ioan i-a spus,

Că Babilonul s-a distrus,

Cu-ntreaga lui armată.



Şi visul e adevărat,

Iar tâlcuirea-i sfântă;

Căci iată marele-mpărat,

Pe când se aşeză în pat,

Prin gânduri se frământă...



"O, Babilon, tu eşti al meu,

Iar eu îţi sunt părinte;

Dar mâine voi muri şi eu,

Şi ce va fi cu neamul tău

De-acolo înainte?



Veni-vor iarăşi an de an

A lumii caravane?...

Să dea tribut babilonean,

Şi robi, şi grâu din Canaan,

Şi armatele persane?



Din tot ce-am strâns şi-am adunat

În marea visterie,

Argint şi aurul curat,

Rămâne-va neîncetat

A voastră bogăţie?



Va fi acelaşi cer senin

La Babel în grădină?...

Să cânte şi să beie vin

Acei cu hainele de in,

Şi-n veacul ce-o să vină?...



Sau vor lua cu toate foc,

Palate şi altare...

Lăsând doar amintirii loc,

Din tot ce-a fost război şi joc

În Babilonul mare...



Pătruns de gânduri din abis,

De sus, din veşnicie,

Lui Nebucadneţar în vis,

Un plan măreţ i-a fost descris,

O mare profeţie.



Era răspunsul mult dorit

La marea-i întrebare;

Şi împăratul s-a uimit

Când lângă o stâncă a zărit,

O tainică mirare.



Stătea un fel de om titan,

Cum n-a văzut vreodată;

Un chip gigantic, năzdrăvan,

Dictând imperiului persan

Şi chiar la lumea toată.



Şi cum se înălţa în sus

Sclipea de-a lui mândrie;

Dar pân' la urmă s-a distrus,

De vânt şi ape a fost dus,

Nicicând să nu mai fie.



Căci piatra care l-a învins

A devenit un munte;

Şi peste ape s-a întins

Şi tot pământul l-a cuprins,

Cu pietre mai mărunte.



Dar unde-i omul potrivit

S-aducă lămurirea?

Căci împăratul s-a trezit

Şi vrea să ştie negreşit

La vis, şi tâlcuirea.



Şi-atunci a poruncit în zori

La el să se prezinte,

Şi înţelepţi şi vrăjitori

Şi astronomii cititori,

Cei iscusiţi la minte.



Şi cinste mare i-a promis

Acelui care ştie,

Să-i tâlcuiască acest vis

Cu stropi de iad şi Paradis

În marea bătălie.



"Dar împărate, vrem să ştim

A visului secrete.

Altfel, cum să ţi-l tâlcuim?

Căci noi prin umbra lui privim

La cerul fără pete..."



"Nu, visul n-am să vi-l descriu,

Căci vraja voastră-i mare!

Şi adevărul cum să-l ştiu?

Că s-ar putea minţit să fiu

De-a voastră explicare.



Să-mi spuneţi voi şi ce-am visat,

Să am temeinicie,

Că tâlcul e adevărat,

Şi n-am fost de voi înşelat

Prin vrajă şi magie."



Aceea ce ne ceri şi vrei,

Nu vei afla stăpâne;

Afară numai printre zei,

De-ar vrea să-ţi spună taina, ei,

De nu, aşa rămâne."



Cuprins de al mâniei foc

I-a scos pe toţi afară;

Şi l-a chemat pe Arioc

Sentinţa să le-o dea pe loc,

Că vrednici sunt să moară.



Şi moartea s-a întins de zor

Cutreierând prin ţară;

Orice-nţelept şi vrăjitor

Din orice neam şi-orice popor,

E condamnat să moară.



Căci împăratu-a fost jignit,

De-aceea nu-i scăpare;

Şi Daniel, om preaiubit,

Un înţelept israelit,

Aceeaşi soartă are.



Şi-atuncea tânărul iudeu

Ceru îngăduinţă,

Să stea pe loc orice călău

Cât el va sta cu DUMNEZEU

De vorbă, prin credinţă.



Şi moartea, pe loc s-a oprit

Cu-a ei amărăciune;

Căci Daniel cel preaiubit,

Cu-ai lui tovarăşi s-a unit,

Să stea la rugăciune.



Iar DUMNEZEUL nepătruns

În slavă şi lumină,

Lui Daniel i-a dat răspuns.

Căci...cum să piară al Lui uns?

Profetul fără vină....



I-a arătat prin Duhul Sfânt

Şi-n darul viziunii,

Cum pleava se va duce-n vânt,

Tot ce-i mândrie pe pământ,

Şi gloria minciunii.



Şi-atuncea Daniel uimit,

Când le-a-nţeles pe toate,

Lui DUMNEZEU i-a mulţumit

Că taina i-a descoperit,

Şi-a ei însemnătate.



"O Doamne, ochii Tăi privesc

Prin noaptea cea mai deasă;

Iar braţul Tău dumnezeiesc

Îi schimbă pe cei ce hulesc

Lucrarea Ta aleasă.



Şi binecuvântat să fii

Lumină fără pată,

Înţelepciunea celor vii

Ce toate tainele le ştii,

Şi taina arătată."



Şi Daniel cel credincios,

Cu-atâta bucurie

I-a mulţumit aşa frumos

Lui Dumnezeu, care l-a scos

Din marea primejdie.



La ceasul binecuvântat

A răsunat: "Tăcere!"

Căci Daniel sus la palat,

A fost primit de împărat

Cu-a visului mistere.



Iar Nebucadneţar uimit

Şi plin de tulburare,

Cu neîncredere-a privit,

Spre tânărul israelit,

Plin de mirare.....



"Şi eşti în stare tu să-mi spui

Ce am visat? -băiete-

Să ştiu şi tâlcuirea lui,

Însemătatea visului

Cu ale lui secrete."



"Da, am să-ţi spun, dar vreau să ştii,

Că nu e om sub soare,

Oricât de înţelept ar fi,

Secretul a-ţi dezvălui,

Căci taina ta mare...



Dar sus în ceruri, domnul meu,

Există cunoştinţă;

Căci noi avem un DUMNEZEU

Ce ştie şi secretul tău,

Şi marea ta dorinţă.



E-adevărat, nici eu n-am ştiut,

Ce gânduri te apasă;

Dar Dumnezeu te-a cunoscut,

Şi m-am mirat când te-am văzut

Plimbându-te prin casă.



Şi El mi-a spus ce te-ai gândit

În noaptea cu mistere;

Când peste veacuri ai privit,

Iar după-aceea-i adormit,

Făcându-se tăcere.



Apoi de groază te-ai umplut

Când ţi-a ieşit în cale,

În vis, acel necunoscut,

Un fel de om nemaivăzut,

Cu totul din metale.



Era de-argint, din fier, din lut,

Din aur, din aramă,

Dar pân' la urmă a căzut

Şi-n pulbere s-a prefăcut,

Întreaga lui reclamă.



Căci piatra care l-a atins

Era nespus de tare;

De-aceea a căzut învins,

Şi-atunci mirarea te-a cuprins

De piatra uimitoare.



Ce-a frânt picioarele de fier

În valea cea adâncă,

Şi s-a-nălţat până la cer,

Ca cel mai uriaş crater

Şi cea mai mare stâncă.



Acesta-i visul ce-ai visat;

Şi iată talcuirea

Ce DUMNEZEU ţi-a arătat

Prin chipul care s-a-nălţat,

Aceasta-i omenirea.



E veacul marilor minuni

Sfârşind a ta domnie,

Ce vor ieşi ca din genuni

Cuptoare pline de cărbuni

Dând fierului tărie.



Căci cel din urmă Babilon

Va fi nespus de mare;

Dar va cădea fără de zvon,

Domnia ultimului tron,

Setos după-nălţare.



Căci piatra e simbolul sfânt,

Cereasca-mpărăţie,

Ce-n vremea ceea pe pământ

Va fi născută prin Cuvânt

Din Duh şi apă vie.



Căci Domnul va veni de sus

Cu sfinţii să domnească,

Şi orice neam va fi supus

Că-mpărăţia lui ISUS

E veşnică, cerească.



Îndată Nebucadneţar

S-a prăbuşit pe vatră,

Cuprins de-al mântuirii jar,

S-aducă jertfă la altar

Şi inima-i de piatră.



Şi-n plină sală a strigat

Din toată forţa humii:

Căci Domnul cu adevărat

E DUMNEZEUL minunat,

Şi împăratul lumii.



Iar pe-nţeleptul Daniel

L-a înălţat să steie,

Pe tron de slavă lângă el,

Purtând al ţării-ntregi inel

Şi-a-nţelepciunii cheie.



Căci Domnul cu adevărat

Înalţă şi smereşte,

Să fie binecuvântat

Al nostru mare împărat

Ce-n veci de veci domneşte!



AMIN