Poezie La miezul nopţii (1)

LA MIEZUL NOPŢII (1)



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Să-şi dovedească - Atotputernicia,

Acel ce-a zis: EU SUNT ACEL CE SUNT!

Peste Egipt şi-a revărsat urgia,

Să ştie toţi c-a Lui este domnia,

Căci El e DOMNUL DUMNEZEUL SFÂNT.



Pe Faraon l-a împietrit să steie,

Neclătinat în marea necredinţă;

Pe Moise Domnul l-a chemat să-i deie,

Toiagul sfânt, -a izbăvirii cheie-

Şi-n marea bătălie, -biruinţă-.



Dar cine oare va-ndrăzni să intre?

La Faraon cel împietrit şi rece...

Şi mai ales cu-asemenea cuvinte,

Să-l ameninţi cu flacăra fierbinte,

În cazul că nu i-ar lăsa să plece...



De-aceea Moise bietul, se-ndoieşte -

Ştia el cine-s Faraonii urii...

Şi-atuncea Domnu-l cheamă şi-i vorbeşte,

Şi-n marea bătălie-l sprijineşte

Cu semnele şi-urgiile naturii.



Căci broaştele au năvălit în ţară,

Pe tot ţinutu-înorat şi feeric;

Şi turmele au început să piară,

Căci apele în sânge se schimbară,

Şi s-au lăsat trei zile de-ntuneric...



Şi semnele au început să crească,

Căci Dumnezeu prin Moise se arată

Şi pe Israel vrea să-l izbăvească

Din mâna celor ce-au vrut să-i robească,

Şi să îi ducă-n ţara minunată.



Să curme deci evreilor robia,

Căci prea amară le-a fost suferinţa;

Pe Faraon l-a apucat mânia,

Că n-ar dori să piardă bătălia

Şi-n lupta cu Israel...Biruinţa!



Şi s-a-ngrozit întreaga-mpărăţie

De semnele atât de-nfricoşate...

Şi fiecare întreba să ştie

De ce-s loviţi cu-aşa de grea urgie?

Cu-atâtea lovituri neaşteptate....



Şi-atunci Israel a-nţeles vestirea,

Că suferinţa-i gata să sfârşească.

Că în curând sosi-va izbăvirea,

Că Dumenzeu şi-a cercetat oştirea

Pe care vrea acum s-o mântuiască...



Căci cupa lui Amon e îndesată

Iar Canaan îşi depărtase fraţii;

Aşa cum Domnul lui Avraam i-arată,

Că seminţia lui va fi salvată,

Când se vor scurge patru generaţii.



Şi-acum destul! Robia vă ajunge!

Căci iată Domnul timpul vi-l măsoară,

Şi la balaur capul i-l străpunge;

În noaptea când uşiorii se vor unge,

Tutankamon va trebui să moară!...



Cu-aceste ştiri şi veşti înaintară

Moise şi - Aaron spre casă la balaur.

Şi-n zori de zi cei doi îl salutară,

Pe cel ce-avea privirile de fiară,

Stând nemişcat pe scaunul de aur...



Şi-atunci Aaron cu-aleasa lui vorbire,

Lui Faraon a început sa-i spună;

Cum DOMNUL DUMNEZEUL din mărire

Lui Moise i-a vorbit din strălucire,

Şi le-a adus această veste bună.



"Să anunţăm întreaga adunare,

Dar mai ales, şi Faraon să ştie,

Că noi avem o sfântă sărbătoare,

Şi-aceasta este jertfa de-nchinare

Ce-o vom serba departe... în pustie..."



"Aaron şi Moise, oare ce v-apucă?

De nu lăsaţi poporul să muncească,

Şi-l amăgiţi cu nu ştiu ce nălucă.

Ce fel de jertfă trebuie s-aducă?

Eu nu cunosc credinţa evreiască!



Nu vor pleca! Căci cine-mi porunceşte?

Eu nu cunosc cine-i Poruncitorul!"

"Atunci vei şti că El îţi dovedeşte;

Ca să cunoşti că Domnul stăpâneşte,

Când însuţi tu vei alunga poporul!...



El te-a-mpietrit; putea să te sugrume.

Dar te-a lăsat ca să-i cunoşti mărimea;

Şi să cunoască viitoarea lume,

Că "DOMNUL" este Marele Său Nume!

Căci El e sfânt, şi-a Lui e stăpânirea!



Iar zeii tăi s-or îngrozi de frică,

Şi carele-ţi s-or prăbuşi în mare;

Când DUMNEZEU ocara ne-o ridică

Îi vom sluji la templu, cu tunică,

În fiecare zi de sărbătoare."



Dar Faraon, - nici vorbă de-ascultare -

La el chemă să vină logofeţii,

Ca să-i robească pe evrei mai tare,

Să n-aibă timp de jertfe de-nchinare

Şi să asculte ce le spun profeţii...



"Să-i chinuiţi! Să-nveţe să asculte!

Sunt leneşi, nu le daţi nici paie!

Dar cărămizi să cereţi şi mai multe!

Să nu mai vină-aici să mă insulte,

Cu-ameninţări ce fulgeră şi taie."



...Şi-au început evreii să cârtească;

Necunoscând că-i vremea deşteptării,

Că Dumnezeu doreşte să-i trezească,

De idolii cei morţi să-i deslipească,

Să nu mai ducă jertfă rătăcirii...



Şi i-au adus lui Moise-nvinuire,

Şi-au plâns amar ca-n zilele durerii...

Stând apăsaţi sub greaua biciuire

Şi ei credeau c-aceasta-i uneltire,

Necunoscand că-i ceasul deşteptării...



Dar în curând pe bolta înorată,

Ei vor vedea o mare strălucire;

Căci Dumnezeu dă tuturor răsplată,

Şi-aceasta este dreapta judecată

La fiecare, fără deosebire.



Căci iată mâna Domnului smereşte

Cu lovituri, pe toţi prigonitorii,

Dar în Gosen pe-ai Lui îi sprijineşte,

Şi-astfel credinţa lor o întăreşte

Să nu mai stea cum stau nepăsătorii...



Căci tot mai multe, tot mai pronunţate

Sunt semnele ce-au înegrit câmpia;

Căci nori de muşte au fost adunate,

Şi valuri de lăcuste-nfometate

S-au adunat să poarte bătălia.



Şi se părea că-i era nucleară

Cu radiaţii pline de arsură;

Când din cenuşa aruncată-afară

O rană s-a întins pe-ntreaga ţară,

Umplând cu rane orişice făptură.



Şi se părea că cerul se aprinde,

Şi se părea că lumea-i nimicită;

Cu stropi de foc şi flacără fierbinte,

Şi peste tot urgia se întinde,

Întreaga ţară este pedepsită...



Iar Faraon cu toată-mpotrivirea,

Se recunoaşte vinovat de toate.

Îşi recunoaşte-acum nelegiuirea

Şi-ar vrea să-şi scape viaţa şi oştirea,

Dar fără Moise şi Aaron nu poate.



Şi s-au oprit urgile deodată,

Iar strălucirea s-a întins în zare;

Căci Moise stă cu mâna ridicată

Şi mijloceşte de această dată,

Pentru Egipt şi pentru-a lui salvare.



Dar Faraon din nou se împietreşte

Şi de-astă dată, ca şi mai-nainte...

Cu-aceeaşi forţă se împotriveşte

Şi lui Aaron şi Moise-i porunceşte,

În faţa lui să nu se mai prezinte!



Dar miezul nopţii va zdrobi mânia,

Iar zorile vor răsări departe;

Când îngerul va trece cu urgia...

Şi vor striga: "S-a isprăvit robia!

Căci DUMNEZEU ne-a izbăvit de moarte!"



În noaptea aceea Faraon va plânge;

Iar voi veţi prăznui o sărbătoare,

Căci pentru voi e Mielul ce se frânge,

Şi-n faţa morţii va sta a Lui sânge;

Dar pentru ei, -durerea va fi mare-.



Căci iată solul fioros şi rece

Cu sabia înaintând pe cale,

El ca un fulger pe la case trece,

Făcând mândria lor să se aplece,

Lăsând în urmă lacrime şi jale...



Căci mii de mame, mii de bocitoare

Se tânguiau că moartea cu urgie

Le-a omorât pe fiul lor cel mare;

Şi la palat va fi înmormântare,

Căci peste tot stau morţii în sicrie...



Şi-aceasta e răsplata îndoită,

Că şi evreii şi-au bocit urmaşii

Când înmulţirea lor a fost oprită,

Şi orice casă le-a fost iscodită

Să le ucidă la toţi copilaşii.



Moise ştia a lui copilărie

Cum a scăpat, prin câtă greutate,

Când fraţii lui în micile sicrie

Erau ucişi în leagăn cu urgie

De egiptenii plini de răutate.



"Şi-acuma fraţi, să nu vă fie teamă!

Căci miezul nopţii sună deşteptarea,

Şi norul negru iată se destramă...

Iar Faraon îndoliat ne cheamă,

Ca să ne aprobe în sfârşit plecarea.



Şi se părea că-i noaptea de răpire

Când s-au pornit cu toţii deodată;

Eliberaţi de greaua chinuire,

Conduşi acum de-o mare strălucire,

De-un stâlp de foc şi-o slavă minunată.



Spre Canaan e drumul prin pustie...

Şi s-au oprit pe ţărmurile mării,

Să se arate încă o urgie

Şi slava CELUI SFÂNT din veşnicie,

Luminătorul nesfârşit al zării.



Căci iată mâna sfântă, creatoare,

Şi ocrotirea cea dumnezeiască

Cum face drum evreilor prin mare,

Căci egiptenii iată-i, vin călare

Cu gândul rău pe toţi să-i nimicească.



Dar apele în ziduri se-nălţară,

Iar dedesupt ca piatra-s întărite;

Şi-atunci pe drumul glorios plecară,

Spre ţărmul celălalt înaintară,

Spre locurile lor făgăduite.



Dar Faraon nu vrea să se oprească;

E-n urma lor cu-ntreaga lui oştire.

Cu orice chip, el vrea să-i nimicească.

Ai lui vrăjmaşi să nu mai vieţuiască,

Că-s vinovaţi cu-a lor împotrivire.



Dar apele i-au dezarmat mândria,

Când la un semn au năvălit deodată,

Şi-n valuri mari i-au înecat tăria

Căci îngerul conduce bătălia

Cu oastea care a fost înecată.



Iar de pe ţărm cei izbăviţi priviră

Spre orizontul nesfârşit al zării,

Şi CELUI SFÂNT cu toţii mulţumiră,

C-ai lor vrăjmaşi în val se nimiciră,

În ape-adânci, în valurile mării.



Şi-au înălţat un imn de mulţumire

Ce-i denumit "CÂNTAREA BIRUINŢEI."

Lui DUMNEZEU ei au cântat -MĂRIRE-

Când au văzut măreaţa izbăvire,

Cum vor cânta în ziua ceea sfinţii...



Căci în Exod îşi are oglindirea

Apocalipsa altei generaţii,

Care aşteaptă din Egipt ieşirea,

Şi cu Isus în slavă întâlnirea,

În norul sfânt, cu toţi răscumpăraţii.



Şi vom cânta a MIELULUI cântare,

Cum au cântat pe ţărm biruitorii.

În ziua ceea de răscumpărare,

În hainele de in strălucitoare,

Când vom învinge toţi prigonitorii...



Căci iată Moise şi Aaron e-n frunte;

ISUS HRISTOS şi DUHUL SFÂNT -MĂRIRE!

Ce peste veacuri ne-a întins o punte,

Să ne salvăm acolo sus pe munte

În veci de veci cu marea Lui oştire.



AMIN