Poezie Scos din ape

SCOS DIN APE



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Iată în desfăşurarea

Vremurilor ce s-au dus,

Cum s-a petrecut lucrarea

Când din cer veni salvarea,

De la Dumnezeu, de sus.



Mama era întristată;

Iachebed plângea afară,

Căci avea numai o fată,

Şi-a născut de astă dată

Un copil sortit să moară.



Şi plângând, stătea ca moartă

Lângă micul ei copil,

Ştiind că nemiloasa soartă

Într-o zi intrând pe poartă,

Î-l va arunca în Nil.



Căci porunca-mpărătească

Era tocmai pentru ei:

Nimenea să nu mai crească

Fii de parte bărbătească,

Nici o casă de evrei.



Iar de s-ar găsi prin ţară

Sau prin holdele de grâu,

Vre-un copil ascuns pe-afară,

El va trebui să moară

Aruncat să fie-n râu.



Unde vei găsi scăpare?

Mamă, pentru fiul tău...

Nu căuta ascunzătoare

Printre lucruri pieritoare,

Hai cu el la Dumnezeu!



Căci El este Salvatorul

Şi din apă şi din foc;

El-va izbăvi poporul

Prin micuţul, luptătorul,

Care îi va fi prooroc.



Însă mama lui nu ştie -

Ea îl pune în sicriu,

Şi-l privi cu duioşie...

Vai, iubirea ei cea vie

Va muri, sărmanul fiu!



Toţi ai casei împreună,

Ei au hotărât, pe Nil

Cu sicriu cu tot să-l pună,

Într-o zi cu vreme bună

Pe iubitul lor copil.



Că-i mai bine-aşa să moară

Liniştit, în sicriaş,

Ochii mamei îl măsoară,

Şi-ncepu adânc s-o doară

De micuţul copilaş.



Şi-apoi... nici nu îi scăpare,

Egiptenii vor veni,

Şi-l vor chinui mai tare

Apucându-l de picioare,

Şi-n râu îl vor azvârli.



Zorile din nou se-arată,

Râul se revarsă lin,

Lângă ţărm stătea o fată

Cu privirea îndreptată

Spre sicriu, şi-acei ce vin.



Astăzi ea va fi solia

Biruinţei de voinic,

Vestindu-le bucuria;

Tânăra era Măria,

Surioara celui mic.



Moise liniştit pe apă,

El dormea, părea că-i dus...

Cineva însă-l înţeapă,

Domnul, care-acum îl scapă

Printr-un slujitor de sus.



Dumnezeu inspiră milă

La prinţesa care vine,

A lui Faraon copilă

Se coboară-n râu umilă

Să se scalde-n ape line.



Şi plutind prin scăldătoare,

Peste undele de ape,

Iată, ceva i se pare,

Un copil ce plânge tare

Undeva foarte aproape.



Repede îl şi aflară

Lângă ţărm, într-un tufiş,

Şi l-au scos iute afară;

Vai, a fost adus să moară

Astă-noapte, pe furiş...



Iar Măria, copiliţa-,

Se apropie mai tare,

Deschizându-şi ea guriţa:

"Vreţi să vă aduc doichiţa,

Să vi-l crească dânsa mare?"



"Da, fetiţo, du-te iute

Şi adu-mi o servitoare!

Să mi-l crească, să-l sărute,

Şi în câteva minute

Mama află vestea mare.



"Mamă, vino, te grăbeşte,

Haide repede cu mine,

Căci copilul tău trăieşte,

Hai şi-l ia acum şi-l creşte

Pentru fetele regine.



Însă bagă bine seamă,

Să nu afle cine eşti,

Să nu spui că tu-i eşti mamă!

Fata de-mpărat te cheamă,

Pe copilul ei să-l creşti."



"Bine, numai să trăiască,

Nu-i nimic că-i înfiat.

Iachebed s-a dus să crească

Pentru casa-mpărătească,

Pe iubitul ei băiat.



Şi purtat pe braţe sfinte

De iubire-adevărată,

Cu privirea înainte,

Tot mai mare, mai cuminte

Copilaşul se arată.



Dumnezeu îl sprijineşte

Pe fratele lui Aaron,

Mama plată îşi primeşte

Pentru că îl îngrijeşte,

Din casa lui Faraon.



Dar timpul s-a-mplinit să-l ieie

Fata care la-nfiat.

Mama, vai, biata femeie,

Obligată e să-l deie

La străină, pe băiat.



Şi-apoi nu ştia să-i spună

La copil, ca el să ştie,

A trecutului furtună,

Şi ca ea e mamă bună,

Şi ca ei sunt în robie.



Şi- ntr-o zi, cu duioşie,

Zise către-al ei băiat:

"Vrei să-ţi spună doica ţie,

Însă nimeni să nu ştie,

Nici copila de-mpărat.



Ştii, copile, într-o ţară

Locuise un popor,

Care-a suferit ocară,

Osândiţi fiind să moară

Cei micuţi, copiii lor.



Căci aşa cum se născură

Fii neamului umil,

Repede luau măsură,

Băştinaşii plini de ură,

Ca să îi arunce-n Nil.



Iar o mama vrând să-şi scape

Fiul din adânci şuvoaie,

L-a pus în sicriu pe ape,

De palat foarte aproape

Unde fetele fac baie.



Şi venind atunci stăpâna,

A lui Faraon fecioară,

L-a scos întinzându-şi mâna,

Şi l-a înfiat străina,

Să trăiască, să nu moară.



Eu sunt mama ta cea bună,

Nu sunt doică cum credeai,

Ea ţi-e soră, ea să-ţi spună,

Cum cu toţii împreună

Noi plângeam, şi tu plângeai.



Şi-acum nimeni să nu ştie,

Când vei merge la palat,

Să te porţi cu gingăşie

Căci acolo o să-ţi fie

Mamă, fata de-mpărat.



Şi urcând pe-nalte trepte

Din căsuţa lor săracă,

Printre minţile-nţelepte,

Mama trebui s-aştepte

Patruzeci de ani să treacă.



Şi-atunci, într-o zi de vară,

După Dumnezeu setos,

Moise a ieşit afară,

Ca să sufere ocară

În tabăra lui Hristos.



Renunţând la-mpărăţia

Lumii, care-i trecătoare,

Nu l-a atras bogăţia,

Nu, că sus e veşnicia,

Slava vieţii viitoare.



Preferă turma s-o pască,

Oile socrului său,

Decât gloria lumească,

Singur a vrut să trăiască

Pe stânca Lui Dumnezeu.



Şi-atunci Dumnezeul Mare

L-a chemat şi i-a vorbit,

Trimiţându-l în lucrare,

Izbăvind cu mâna tare

Pe poporul Lui iubit.



Iar pe urmă în pustie,

Patruzeci de ani la fel,

A mers în călătorie,

Până când din veşnicie,

Domnul l-a chemat la El.



Şi-acum Moise e în viaţă;

Credincioşii nu mai mor,

Petru l-a văzut în faţă,

În lumina cea măreaţă,

Sus, pe muntele Tabor.



AMIN