Poezie Orbul

ORBUL



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Pe uliţa cetăţii

Copiii se jucau;

Din zorii dimineţii

Spre jucării priveau.



Căci ce puteau ei face

Altceva mai uşor?

Copiii... să se joace,

Aceasta este-a lor.



Era o primăvară

Cu soare, cu scântei,

Când cei mai mici pe-afară

Zburdau ca nişte miei.



"Hei, fetelor! - strigară

În joacă tinereii -

Veniţi şi voi afară

Să ne jucăm de-a leii,



Sau poate de-a piraţii,

De-a prinşii de război,

Sau cum se roagă fraţii

La templu pentru noi!"



Şi jocul se întinde

Pe uliţa din dos;

În praful cel fierbinte

Ei se jucau frumos.



Dar colo lângă-o poartă

Un tinerel simpatic

Părea lovit de soartă,

E trist şi singuratic.



El stă pe scăunelul

Ce i l-au pus părinţii;

E-aşa de blând, ca mielul,

E-aşa de-ales, ca sfinţii.



Dar pentru ce privirea

Şi-o ţine mereu jos?

De ce l-a prins uimirea

De lutul negricios?



Când uite ce sclipire

Pe boltă, pe alei,

Şi câtă strălucire

Şi joc de porumbei!...



Privirea lui e neagră,

Mai neagră ca un corb;

Acesta e copilul

Ce se născuse orb.



Ar vrea şi el s-alerge

Căci joaca o iubeşte;

Dar cine-i poate şterge

Amurgul ce-l orbeşte?



Părinţii-l duc de mână,

Căci ce-ar putea să-i facă?

Priviţi-l în ţărână

Cum singurel se joacă.



Iar când mai dă să-ncete

Din jocul lui ciudat,

Striga şi el: "Mi-e sete!

Mi-e poftă de mâncat!



Şi-aud mămico pasul

De ce te-ai depărtat?"

El îşi înalţă glasul

Şi-o strigă neîncetat.



Dar parcă vitregia

În casa ei l-a pus,

Să-i strice bucuria

Şi tot ce-avea de spus.



"Toţi fug de lângă mine!

Şi ce-aş putea eu face?

Când lor le e ruşine

Cu orbul să se joace....



Hei, prietene, străine!

Hai, vino, vino şi tu!

Ca să te joci cu mine!..."

Dat toţi strigară: "NU!"



Nu!... fiindcă trista soartă

Aşa precum se pare,

Îl ţine lângă poartă

Mereu în aşteptare.



Mămica îi aduce

Un vas umplut cu linte,

"Hai, vino şi mănâncă!

Copilul meu cuminte...!"



"Dar mamă, o-ntrebare:

Aş vrea să-mi mai vorbeşti

De stele şi de soare,

De tot ce tu priveşti..."



Şi-n timp ce el serveşte

Cu mare poftă lintea,

Mămica-i povesteşte

Şi-i luminează mintea:



"Copile, uite cerul

E-albastru, minunat,

Iar lângă noi, palmierul

E verde, colorat,



Acolo e grădina

Cu flori înmiresmată,

Ce sfântă e lumina!

Ce binecuvântată!



Dar uite şi-o furnică,

Şi soarele integru;"

"Nu văd nimic, mămică!

Căci cerul meu e negru!



Eu nu ştiu cum arată

Mulţimile de stele,

Nici cerul fără pată,

Nici luna printre ele,



Nici munţii ce se leagă

În lanţuri, nici furnica,

Să ştii mămică dragă,

Că eu nu văd nimica!



Dar haide, mai repetă

Ce ieri mi-ai povestit,

Din cartea cea secretă

Ce-n templu s-a citit...



Ce-nseamnă profeţia

Vestită la popor?

Că va veni Mesia,

Ceresc Mântuitor..."



"O, da, când el apare

Pe ţărm de Galilei,

Va fi lumină mare

În ţară la iudei,



Va fi întreg regatul

De slavă, slavă plin,

Căci El e împăratul

Şi Soarele Divin.



Cum strigă cu putere

Profetul vestitor:

"Căci El va da vedere,

Vedere orbilor!



Şi celor slabi, tărie,

Şi celor muţi, cuvânt,

Şi morţii îi învie

Şi-i scoală din mormânt.



Şi cei care-L aşteaptă

Să fie izbăviţi,

El este calea dreaptă

La toţi cei mântuiţi;"



"Ce-mi spui, e foarte bine!

Când Domnul va veni,

Se-ndură şi de mine

Şi orb nu voi mai fi!"



Dar visul i se şterge,

Şi tot nefericit,

El prin cetate merge

De alţii însoţit.



Copiii de-altă dată

Au devenit pescari,

Ei lucră pentru plată,

Căci toţi crescură mari.



Doar el rămase-n ceaţă

Lipsit de ajutor,

La templu stă şi-nvaţă

Să fie cerşetor.



Şi-aceasta fără vrere,

Dar ce să facă?...sila...

El de la alţii cere

Ca să-şi arate mila.



Îl cunoşteau preoţii,

Mulţimea, fariseii,

Îl cunoşteau cu toţii

În templu, toţi iudeii,



Căci toţi treceau pe dunga

Pridvorului regesc,

Dar prea puţini cu punga

În faţa lui se-opresc.



Căci duhul de zgârcire

Cu lacăt le-a închis,

Şi milă, şi iubire,

Şi tot ce-n cărţi e scris.



Dar ceasul izbăvirii

A început să bată,

Căci Soarele Măririi

În templu se arată.



Acum din mii de şoapte

Un glas triumfător,

Te va chema din noapte

Sărmane cerşetor!



Acuma, profeţia

Acuma s-a-mplinit,

Căci Regele, MESIA,

În templu a venit.



În faţa lui se-opriră

O ceată şi-un Păstor;

Apostolii se miră

De orbul cerşetor.



"Părinţii-s oare vina?

Sau orbu-i vinovatul?

De şi-a pierdut lumina,

A cui a fost păcatul?"



L-această întrebare

Hristos le-a dat răspuns,

Să afle fiecare

Secretul cel ascuns:



"El s-a născut, ca AVA,

Părintele Meu sfânt,

Să îşi arate slava

La oameni pe pământ."



Hristos l-a uns cu tină

Şi-n urmă l-a trimis,

Izvorul de lumină .

El ochii i-a deschis.



El a văzut îndată

Când ochii şi-a spălat,

Lumina fără pată

Din noapte l-a scăpat.



Priviţi vă rog balsamul,

Ce simplă doctorie!

Noroiul, Siloamul,

Rămas-au mărturie.



Mulţimea se adună

Păstrând cu toţi tăcerea,

Ca orbul să le spună

Cum şi-a primit vederea.



"O, Doamne, Slavă ţie!

Eu văd, eu sunt salvat!

Sunt plin de bucurie

Căci Tu m-ai vindecat!



De-abia acuma mamă,

Te-am înţeles deplin,

Cum tu mi-ai spus de soare

Şi cerul cel senin,



De-abia acum puterea

Ce tu mi-ai povestit,

Acel ce dă vederea

La mine a venit.



De-abia acuma corbul-

Negreala mea, s-a dus!

-Striga în templu orbul-

"M-a vindecat Isus!"



De-abia acuma zorii

Şi bolta e senină,

Să vină cerşetorii

La cel ce dă lumină!"



Veniţi din largul zării

Voi orbi de lângă drum!

Căci Fiul Îndurării

Mai vindecă şi-acum!



Voi fiii omenirii

De patime orbiţi,

Hristosul Mântuirii

Vă cheamă să veniţi!



Ca să vă dea lumină

În ochii sufleteşti,

Din slava lui Lui divină,

Din slăvile cereşti.



Şi oamenii veniră...

Dar fariseii duri,

Pe orb îl ispitiră

Cu vorbe din Scripturi:



"Mai spune-ne odată!

Hai, cum te-a vindecat?"

Şi orbul le arată:

"Atunci când m-am spălat!"



Dar ei 'şi-nalţă sfatul

Şi murmură mereu:

"El a călcat Sabatul!

Nu-i de la Dumnezeu!"



În ura lor haină,

Ei îşi arată dinţii;

Atunci au zis să vină

În faţa lor părinţii.



Şi iată judecata

Ce aspră e, şi gravă;

Dar orbul este gata

Să strige-ntr-una: "Slavă!"



Mămica se repede

Şi tatăl, cum sosiră,

"Băiatul nostru vede!"

Părinţii lui se miră...



Dar răii împreună

Cu-nfierbântarea minţii,

Au zis: "Atunci să spună

Cum s-a-ntâmplat, părinţii!"



"Băiatul nostru-i mare,

Să spună el, că ştie,

Această vindecare

E-o mare mărturie!"



"Hristos mi-a pus pe pleoape

Noroi, şi m-a trimis,

De-orbire să mă scape,

El ochii mi-a deschis!



V-am spus, a câta oară,

Şi-acum, ce să mai spui?"

Atunci l-au dat afară

Judecătorii lui.



Ei l-au hulit, dar iată

Pe capăt de pridvor,

Hristos i se arată

La fostul cerşetor.



"Crezi tu în mântuire,

în Fiul Celui Sfânt?"

"Şi cine este Doamne?"

Isus i-azis: "Eu sunt!"



"Da, cred!" -şi-n umilinţă

Sărmanul i se-nchină,

Căci Domnu-i dă credinţă,

Şi pace şi lumină.



Şi-n câteva cuvinte

Isus i-a desluşit,

A Lui învăţăminte

Să fie liniştit.



Căci pentru orbi solia

Cerească a venit,

Să vadă-împărăţia,

S-o vadă desluşit.



Iar fiii-mpotrivirii

Să-i ducă-n larguri vântul,

În locul nimicirii

Căci au hulit Cuvântul.



Căci orbii cunoştiinţei

Se-mpotrivesc, se sting,

Iar orbii umilinţei

Sunt vindecaţi şi plâng.



O, Doamne, vrem lumină,

Căci orbi suntem, şi goi,

În Ziua ce-o să vină,

Să fim ai Tăi şi noi.



AMIN