Poezie Semnele mărturisesc

SEMNELE MĂRTURISESC



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Domnul n-a fost doar ideea

Născocirii plăsmuite.

Fraţii noştri din Iudeea

Au văzut în vremea ceea

Semne nemaipomenite.



Nicodim mărturiseşte

Că El a venit de sus.

Când aude, când priveşte

Slava care-l însoţeşte

Pretutindeni pe Isus.



Semnele erau dovadă,

Mărturie pentru ei,

Dar nu toţi au vrut să creadă,

Deşi au venit să vadă,

L-au respins fără temei.



Ei i-au zis "Galileeanul",

Sau "Isus din Nazaret",

Fără să cunoască planul,

Că El este Suveranul,

Fiu de Dumnezeu, Profet.



Ei credeau că e Ilie

Sau vre-un alt prooroc model,

Dar cereasca mărturie,

Duhul Sfânt din veşnicie

Le-a spus cine este El.



Domnul nu-i un rod al firii,

Deşi avea chipul de lut.

El a fost Fiul Iubirii,

Din Duhul Neprihănirii

Între oameni s-a născut.



El a fost întâi a zare,

Cea dintâi lumină vie,

Când n-a fost nici cer, nici soare,

Nici adâncuri şi nici mare,

El era din veşnicie.



Când s-a construit minunea,

Universul în mişcare,

El era înţelepciunea

Aşezând în văi genunea

Globul luminat de soare.



Maestru plin de iscusinţă

Dând parfumul şi culoarea,

La făpturi le-a dat fiinţă

Cu dumnezeiască ştiinţă

El şi-a arătat lucrarea.



El a fost pe rotocolul

Lutului înfierbântat,

Binecuvântându-i solul

Cu verdeaţă, peste golul

Care-a fost însămânţat.



El era Cuvântul care

S-a-ntrupat, şi ne vorbeşte

Plin de har şi de-ndurare,

Ne-a adus la toţi iertare

Domnul, care ne iubeşte.



Domnul, care se arată

Pe Taborul strălucit,

În lumina fără pată

Când de sus, Cerescul Tată

I-a zis: "Fiul Meu iubit!"



Domnul care înmulţeşte

Pâinile la fel ca mana,

Săturându-i şi cu peşte,

Şi cu vinul ce-i uimeşte

Pe toţi oaspeţii din Cana.



Iată marea-nfuriată

Cum şi-a înălţat mândria;

Dar Isus Hristos se-arată

Şi îi porunceşte-ndată:

"Mare, pleacă-ţi jos furia!"



Şi privind în largul zării

Ucenicii s-au uimit

În amurgul înserării

Când văzură valul mării

Cum deodată s-a oprit.



"Cine este-Acesta oare?

De-L ascultă chiar şi vântul!?"

Toţi priviră cu mirare

Şi primiră dezlegare:

"E Isus Hristos, Cuvântul."



El şi-a arătat puterea;

Ucenicii L-au văzut

Dând lui Bartimeu vederea,

Şi lui Lazăr învierea,

Şi grai celui ce-a fost mut.



Şi-a strigat: "Ridică-ţi patul!

-Slăbănogului în tihnă-

Fiindcă ţi-am iertat păcatul!"

Căci Isus este Sabatul,

Ziua noastră de odihnă.



Şi-a zis: "Vrei să te faci bine?"

-Celui de la scăldătoare-

"Doamne, uite n-are cine

Să mă ducă şi pe mine,

Sunt lipsit de ajutoare!"



Dar când a simţit fiorul,

A fost vindecat deodată;

Căci Hristos, Mântuitorul.

Îi acordă ajutorul,

Dragostea-i adevărată.



Şi i-a pus pe pleoape tină

Omului nevăzător,

Ca să vadă, ca să vină

Din orbire la lumină,

La Hristosul salvator.



Iar pe când îl cercetară

Fariseii ce-au ştiut,

Pe sărman îl întrebară

Şi întâi şi-a doua oară:

"Spune-ne, ce ţi-a făcut?!"



"El mi-a dăruit vederea!

El, să ştiţi, m-a vindecat!

Şi mi-a-nlăturat durerea!

Cum să vă explic puterea?

Am văzut când m-am spălat!"



Apoi binecuvântarea

Cu pescarii, de-astă dată;

Domnul linişteşte marea

Să-şi arate-apoi lucrarea

Pescuirea minunată.



Căci o noapte se trudiră,

Dar în zori, când Domnul vine,

Petru tremură, se miră,

Şi spre ţărm cu toţi porniră

Cu corăbiile pline.



Şi pe când stătea la masă

Cu Simon şi-ai lui vecini,

O femeie păcătoasă

A intrat şi ea în casă

Cu-a ei prelungi suspini,



Ca să-i ierte datoria,

Cele cinci sute de lei,

Jos pe vatră udând glia,

Se-aşeză încet Măria,

Vărsând lacrimile ei.



Fariseii cu-mbufnare

Îşi ziceau: "Acum o ceartă!"

Dar Isus cu îndurare

Şi cu dragostea Lui mare,

Datoria ei o iartă.



Căci iubirea-nlăcrimată,

Adâncită în căinţă,

Curăţeşte orice pată

Când fiinţa e predată

Domnului, prin pocăinţă.



"Cine e fără păcat,

Să ia piatra şi să deie!"

Atunci ei s-au ruşinat,

Şi pe rând toţi au plecat,

Şi-a scăpat biata femeie.



Domnul cu cereasca-i mână,

Spre uimirea tuturor,

Tocmai scrise pe ţărână

Mărturie să rămână

Căci El e îndurător.



El te iartă, dar îţi spune:

"Să nu mai păcătuieşti!

Fă de-acuma fapte bune,

Milostenii, rugăciune,

Dacă vrei ca să trăieşti!"



"Doamne, fiica mea-i muncită

De-o putere necurată!"

O femeie necăjită

Vrea să fie sprijinită,

Vrea să fie ajutată.



Şi văzând la ea credinţă,

Domnul nu se-mpotriveşte;

I-a făcut după dorinţă

Căci femeia-n umilinţă

A strâns ce se risipeşte.



Şi s-a vindecat copila,

Ca şi omul din Gadara

Care nu ştia ce-i mila

Căci în cimitir cu sila

Îl ducea vrăjmaşul seara.



Însă când Isus apare,

Duhurile necurate

Au sărit cu porcii-n mare;

Iar cel scos de la-nchisoare,

Întră liber în cetate.



Şi văzându-L pe câmpie

Pe Isus Hristos că trece,

Plini de răni şi carne vie

Cei leproşi, de-a lor urgie

Au fost vindecaţi toţi zece.



Dar făptura omenească,

Fii lui Adam, străbunul,

Pentru gloria cerească

S-a întors să mulţumească

Din cei zece, numai unul.



Numai unul se smereşte

Din mulţimea de la templu;

Omul vameş se căieşte

Şi profund se pocăieşte,

Domnul ni l-a dat exemplu.



Unul singur stă dovadă

De la nord şi pân' la sud;

Când a fost chemat să creadă,

El s-a ridicat să-L vadă

Pe Isus Hristos din dud.



Domnul şi-a-nălţat privirea

Şi-a zis: "Dă-te jos, Zachee!

Fiindcă astăzi mântuirea

Îţi acordă izbăvirea,

Vrea salvarea să ţi-o deie!"



"Doamne, cu nespusă vrere

Poţi din mine rob să-ţi faci!

Şi de cumva mi se cere,

Jumătate din avere

O voi da-o la săraci!"



Şi i-a zis: "întinde-ţi mâna!"

Celui ce-o avea uscată:

Domnul le-arătă fântâna,

Şi Sabatul şi ţărâna

Care trebuia salvată.



Atunci ei se poticniră

Că Isus l-a vindecat;

Fariseii toţi cârtiră

Şi în sinea lor gândiră:

"Cum? în ziua de Sabat?"



Patru inşi, cu-ncredinţare

Cu ologul au venit,

Ducând patul în spinare

Dar degeaba, la intrare

Era plin, era ticsit.



Atunci căutând suişul,

Scara care duce sus,

Au stricat acoperişul

Cu unealta, cu tăişul,

Ca s-ajungă la Isus.



Şi când le-a văzut credinţa

Celor care l-au purtat,

Le-mplini pe loc dorinţa

Depărtându-i suferinţa

Celui ce stătea pe pat.



Domnul i-a iertat păcatul

Slăbănogului distrus,

Şi i-a zis: "Ridică-ţi patul!"

Vindecându-l pe-ntristatul

Doctorul cel Sfânt, Isus.



Atunci toată adunarea,

Cei de-afară, cei din casă,

I-a cuprins pe toţi mirarea

Când văzură vindecarea

Atât de spectaculoasă.



Fariseii iar se-agită

Căci Isus s-a îndurat,

De-o femeie gârbovită

Care-a fost tămăduită

Tot în ziua de Sabat.



Dar degeaba se încruntă

Cu priviri de ură pline,

Şi cu barba lor căruntă,

Căci Isus pe toţi înfruntă

Prin minunile divine.



Fiica lui Iair învie!

Şi băiatul din Nain!

Domnul din a lor sicrie

I-a chemat, ca toţi să ştie

Şi să creadă pe deplin.



Şi strigând Isus: "Efata!"

Surdul mut a tresărit;

Căci plecând din creier pata,

El aude, el e gata

Să vorbească desluşit.



Şi s-aducă mulţumire

Celui ce l-a vindecat,

Cu întreaga lui simţire

Căci din groaznica surzire

El a fost eliberat.



De-acum poate să vorbească,

Limba i s-a dezlegat,

Ca să spună, să vestească

Dragostea dumnezeiască

Ce-n Hristos s-a întrupat.



Căci din câţi la El veniră

Cu dorinţe, cu dureri,

Vindecare toţi primiră,

Toţi la masa Lui prânziră

Sfinte binecuvântări.



Şi din câţi îl căutară

Ca să fie mântuiţi,

Domnul nu i-a scos afară;

I-a chemat, şi cheamă iară

Pe toţi cei nefericiţi.



"Cine s-a atins de Mine?"

Întreabă Isus mirat;

"Doamne, mai întrebi că cine?

Sunt atâţia lângă Tine

Care Te-au înconjurat!"



Ucenicilor le pare

Întrebarea cam ciudată;

Căci ei nu ştiau nicicare

Despre aceea vindecare

În ascuns, neobservată.



Căci din cei veniţi să vadă

O femeie-i mai presus:

Se desprinse din pleiadă

Hotărâtă ferm să creadă

Se atinse de Isus.



"O, de-ar vrea ca să-mi permită

Să m-ating de-a Lui veşminte!"

-Îşi zicea biata mâhnită-

Şi voi fi tămăduită

Fără vorbe şi cuvinte!"



Iar credinţa ei învinge,

Căci de doisprezece ani

Avea scurgere de sânge,

Dar de-acuma nu mai plânge

Că-i salvată fără bani.



Atunci Domnul o priveşte

Şi i-a zis la cea smerită:

"Nu te teme! îndrăzneşte!

Căci credinţa mântuieşte,

De-acum eşti tămăduită!"



Un slujbaş de'naltă stare

De la curţile supreme,

A venit din depărtare

Cu dorinţa lui cea mare

Pe Isus Hristos să-L cheme.



"Doamne, am o rugăminte!

-Omul îi mărturiseşte-

Dacă vrei să iei aminte,

Am un fiu bolnav fierbinte,

Vino şi-l tămăduieşte!"



Atunci Domnu-i răscoleşte

Omului întreaga fiinţă,

Ca să vadă de-i găseşte

Piatra care străluceşte

Înlăuntrul lui, credinţa.



O credinţă neclitită

Cu eterne bucurii,

Evanghelia primită

După cum a fost vestită

Fără alte mărturii.



Toma a dorit să vadă;

Dar Hristos l-a fericit

Pe cel ce-a venit să creadă

Pe cuvânt, nu pe dovadă

Ca să fie mântuit.



Asta e mai complicată

Temă pentru dezbătut,

Prin minuni e mai bogată,

Slava e mai pronunţată,

Căci şi crezi, şi ai văzut.



Iar a doua strălucire

Este fără de minuni.

E credinţa în iubire

Doar să crezi, ai mîntuire

În Hristos, prin rugăciuni.



Aşa dar, e-un fel de-a crede

În Hristos, în Dumnezeu,

După ce întâi el vede

Iar pe urmă se repede

Să-şi ia ce este al său.



Iar aceea nevăzută

E credinţa fericirii,

Căci întâi a fost crezută,

Iar pe urmă cunoscută

Rădăcina mântuirii.



În concluzie, esenţa

În această acţiune,

Doar să crezi, e diferenţa,

Nu-i nevoie cu prezenţa

Să participi la minune.



Dar slujbaşul se grăbeşte:

"Doamne, hai până nu moare!"

Atunci Domnul îi vorbeşte:

"Du-te, fiul tău trăieşte!"

Dăruindu-i vindecare.



Şi cu dorul de părinte

El spre casă se grăbeşte,

Dar ieşindu-i înainte

Ai lui, cu cereşti cuvinte,

I-au zis: "Fiul tău trăieşte!"



Şi verificând lucrarea,

Ceasul binecuvântat,

S-a convins că vindecarea

N-a făcut-o întâmplarea,

Ci Hristos cel minunat.



Atunci au primit credinţă

Şi acei care-au văzut

Minunata biruinţă,

Şi prin sfântă pocăinţă

Pe Hristos L-au cunoscut.



Iar o altă mijlocire

Cu credinţa cât un bob:

Un slujbaş de la oştire

Aştepta cu-nsufleţire

Vindecarea unui rob.



Şi i-a zis: "Isuse sfinte

Zi o vorbă, şi-i de-ajuns!"

Omul a crezut 'nainte,

Iar credinţa lui fierbinte

A primit pe loc răspuns.



Atunci Domnul cu-ndurare

Le vorbise despre el,

Şi le-a zis plin de mirare:

"O credinţă aşa de mare

N-am găsit în Israel!"



Căci credinţa în puterea

Domnului Isus Hristos,

A îndepărtat durerea

Şi-i aduse mângâierea

Omului neputincios.



Şi veneau din depărtare

Chinuiţi în fel şi fel,

Cu dorinţa lor cea mare

Să-şi primească vindecare

Atingându-se de El.



Cei cu duhuri necurate

Şi tot felul de-ntristaţi,

Suflete descurajate

Aşteptau cu toţi dreptate

Ca să fie vindecaţi.



Zori de zi pe ţărmul mării...

Gloatele luau aminte

La Cuvântul îndurării,

Iar puterea vindecării

Întărea a Lui cuvinte.



El vorbea de 'Mpărăţia

Cea din ceruri, din splendoare,

Dovedindu-le solia

Prin minuni, prin mărturia

Darului de vindecare.



Căci ologii se ridică,

Orbii văd, privesc în sus,

Duhurile fug, li-e frică,

Căci puterea lor e mică

Înaintea Lui Isus.



Orice fel de neputinţă,

Orice fel de apăsare,

Orice fel de umilinţă,

În Hristos având credinţă

Toţi primiră vindecare.



Fariseii se-nspăimantă

De Hristos, cerescul rod,

Şi cu toţii se frământă:

"Ce-i vom face? El se avântă

Şi câştigă mult norod!"



Atunci unul prooroceşte:

Un preot peste preoţi;

Şi sentinţa i-o rosteşte:

"Să ştiţi că se potriveşte

El să moară pentru toţi!"



"O, dar Legea ne opreşte

Căci n-avem asupra-i vină!"

Şi-au strigat cu toţi: "Huleşte!

Căci pe Sine Se numeşte

Cel ce trebuia să vină!"



"În zadar însă vi-e truda

Fiindcă cine-l poate prinde?"

Şi-i cuprinse iarăşi ciuda

Atunci unul zise: "Iuda

Ne-a promis că-L poate vinde!"



"Iuda?!" "Fără contestaţii!"

"Cum? doar el e credincios!"

"Este! dar îşi vinde fraţii!

De la el avem relaţii

Cum să-L prindem pe Hristos!"



"Iuda! e un nume mare!

Cum? să-şi uite el părinţii?!"

"Pentru el n-are valoare

Numele pe care-l are!

Una ştie el, arginţii!"



Şi ieşiră cu ciomege

În grădina pitorească,

Ca să-L prindă, ca să-L lege

Pe Hristos, Cerescul Rege,

Hotărâţi să-L răstignească.



Şi L-au dus la judecată

Ca să-L judece Soborul,

Preoţimea adunată,

Pe Acela fără pată,

Pe Hristos, Mântuitorul.



Noapte plină de furtună...

Norii străbăteau colosul...

Arhireii împreună

I-au zis Lui Isus să spună:

"Eşti, sau nu eşti Tu Hristosul?"



Domnul nu tăgăduieşte

Le răspunde: "Da, Eu sunt!"

Atunci au strigat: "Huleşte!

Căci pe Sine se numeşte

Unsul, Mesia cel Sfânt!"



Şi L-au dus la judecata

Dregătorului Pilat,

În pretoriu, la Gabata,

Căci preoţii, toată ceata

Îl crezură vinovat.



La pornirea lor haină

Chiar Pilat luă măsură:

"Iată Omul fără vină!"

Însă nu putea să-L ţină,

Căci erau cuprinşi de ură.



"Răstigneşte-L!" - ei strigară

Pilat se trudi degeaba,

Când a vrut să-L ducă afară

Să trăiască, să nu moară,

Ei au zis: "Vrem pe Baraba!"



Ei cerură pe tâlharul,

Iar Acel nevinovat,

Urcă pentru noi Calvarul

Ca s-aducă jertfa, darul,

Să fie crucificat.



Dar murind, Hristos învinge

Moartea, veşnicul duşman;

Iar prin jertfa-I şi-al Lui sânge

Pe cei risipiţi îi stringe

În Cerescul Canaan.



Căci din groapa cea pustie

Dumnezeu L-a înviat,

Şi spre-a noastră bucurie

În măreaţa veşnicie

Tatăl Sfânt L-a ridicat.



Iar prin Duhul învierii

Toţi acei ce-au adormit

Din ţărâna aşteptării

S-or trezi în largul zării

Căci Isus a biruit.



Şi vor sta ca mărturie

Toţi acei care-au gustat,

Din izvor, din apa vie,

Şi-au sărit vii din sicrie,

Căci Isus i-a înviat.



Şi toţi care prin credinţă

L-au urmat aprinşi de zel

În necaz, în suferinţă,

Dar ajunşi la biruinţă

Vor sta veşnic lângă El.



Doamne, dacă-n adunare

Este vre-un bolnav pătruns

Şi doreşte vindecare,

În iubirea Ta cea mare

Zi o vorbă, şi-i de-ajuns!"



AMIN