Poezie Frica (3)

Inima mea, de ce îmi tremuri oare

dorind singurătatea ne-ncetat?

de ce dorești mereu să fugi de oameni,

de ce te temi când pași pe drum răsună,

de ce ți-e groază când i-auzi și-i vezi?



Sărmană inimă prea mult zdrobită

și prea-ndelung străpunsă nemilos,

tot ce-a rămas nedărâmat în tine

se-nfiorează când aude om!



Căci în altarul prieteniei tale

puțini au fost cei ce-au pășit curați

atât de mulți veniră să dărâme

și să-ntineze ce-a fost mai frumos!



Ce-au mai lăsat întreg plecănd vrăjmașii

au nimicit prietenii mai crud

lăsând aceleași urme-nsângerate

la care când privești te-nfiori.



S-au săvârșit în contra ta într-una

nu numai grozăvii, ci și-umiliri

de parcă numai unele din ele

nu-ți ajungeau spre-a suferi destul.



...Inima mea, de ce mi te cutremuri,

de ce te strângi de groază când auzi

trecând pe-aproape pași de om

și oare de ce mereu mai singură te-ai vrea?