Poezie Simfonia naturii

SIMFONIA NATURII



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



Dacă vrei o simfonie

Liniştită şi minoră,

În pădure, pe câmpie,

Poţi s-asculţi o melodie

Când doreşti, la orice oră.



Căci viaţa nu e frântă,

Tot ce-i viu şi tot ce creşte,

Dac-asculţi, acestea cântă

Melodia cea mai sfântă,

Melodia ce trăieşte.



De la florile-nrămate

Pân' la bolta cea albastră,

Melodii nenumărate

În culori, şi parfumate,

Trec pe sub privirea noastră.



Şi se-ntreabă muritorul

Care-admiră, care-ascultă,

Cine este Autorul

Care-a-mpodobit decorul

Cu cântarea cea mai cultă?



"Dumnezeu" - răspund martirii

Care sunt striviţi de ceaţă;

Gladiola, trandafirii,

Tot ce creşte-n largul firii

Toate-şi trag din El viaţă.



Domnul care poartă norii

Şi-i strecoară pe câmpie,

El a dat culoare florii,

Strălucire aurorii,

Pentru noi ca mărturie.



Sub a vântului baghetă

Şi a soarelui privire,

Cântă totul pe planetă

Melodia cea secretă,

Izvorâtă din iubire.



Chiar şi oaza, şi pustia,

Nu-i sălbăticie moartă,

Căci în cânturi armonia

Are pauze melodia

Şi intrări cu flori pe poartă.



Numai cel fără ureche,

Cel afon, lipsit de strune,

Râde muzica cea veche

Ce-n duet şi în pereche

Dă vieţii dimensiune.



Urmăriţi şi dirijarea

Ce nuanţe, ce culori!

Ce frumoasă este marea!

Ce frumoasă este floarea!

Ce dumnezeieşti splendori!



Stai din alergarea-ţi multă

Mai încet, sau chiar te-opreşte

În pădure, şi ascultă

Muzica înaltă, cultă,

Care ţie îţi vorbeşte.



Căci vibraţiile firii

Care sună tot mai tare,

E cântarea mântuirii

Către ginta omenirii

Să se-ntoarcă din pierzare.



Flori, şi ape, şi planete,

Şi pământ, şi-albastra zare,

Simfonii şi canţonete

Albe, roşii sau cu pete,

Toate strigă: "Deşteptare!"



Toate-acestea El le poartă,

Mâna Lui dumnezeiască,

Numai tu fărâmă moartă

Ţi-ai ales o altă soartă,

Patima cea strămoşească.



În credinţa ta atee

Ţi-ai săpat mormânt de lut,

Pentru bani şi obicee,

Pentru-nalta ta idee

Sufletul ţi l-ai vândut.



Oare nu te înspăimântă

Falsul, marea ta tăgadă?

Dacă simţi că te frământă,

Dacă inima ţi-e frântă,

Dumnezeu o vrea să creadă.



Dumnezeu ţi-arată crinii

Îmbrăcaţi în maiestate,

Şi pe fiii Lui, creştinii,

Lasă morţii, lasă spinii,

Şi te fă cu-aceştia frate.



Şi te-nchină împreună

Cu grădina înflorită,

Şi cu fulgerul ce tună,

Şi cu razele de lună,

Şi cu turma cea smerită.



Şi cu norii şi cu ceaţa,

Şi cu oaza din pustie,

Şi cu zorii dimineaţa,

Şi cu moartea, şi cu viaţa,

Cu întreaga armonie.



Şi cu Duhul ce suspină

Cu suspine negrăite,

Pentru a mulţimii vină

Care merg înspre ruină

Pe cărări nepotrivite.



Stai, sau du-te mai departe,

Căci odată tot te-opreşti,

Lângă zidul ce desparte

Ce e viu de ce e moarte,

Ce e sfânt, de ce-i lumesc.



Oare nu sunt argumente?

Când te uiţi şi când priveşti

Cele şase continente

Cu minunile prezente

După legi Dumnezeieşti.



Oare mâna ta le ţine

Şi le poartă-n leagăn valul?

Stai şi uită-te mai bine

Ce ocean cu ape line

Zi şi noapte udă malul!



Sparge dacă poţi gheţarii

Ca să faci din ei izvoare!

Sau înalţă sus stejarii

Ca să cânte-aceleaşi arii

Pe căldură sau răcoare!



Dacă poţi aşa de iute

Peste munţi şi peste zare,

Dacă poţi, ca vântul du-te,

Florile să te sărute

Şi toţi pomii cu mişcare.



Taie din păduri o grindă

Şi-o întinde-n infinit,

Ca să-l ţină, ca să-l prindă,

Astrul care se perindă

Din apus spre răsărit.



Sau întreabă ciocârlia

Când în văi coboară zorii

Ce înseamnă bucuria?

Sau de ce zâmbeşte glia

Când în val se varsă norii?



Oare mâna ta le poartă

Păsărelele în zbor?

Ia priveşte, câtă artă

Lângă streaşină, sub poartă,

Cuibul rândunelelor.



Oare jocul întâmplării

A creat şi cer şi astre?

Universul depărtării

Cu splendorile mirării,

Jos şi-n străluciri albastre.



Spună-ţi dacă vrea albina

Legile universale,

Ca să nu rămâi cu vina

C-ai tăgăduit lumina

Existentei slavei Sale.



Înima în tine bate

Până când? şi până unde?

Apoi gustul din bucate...

Cine le-a-ndulcit pe toate?

Dacă poţi să spui, răspunde!



Oare forţa ateistă

Ţi-a dat mâini, ţi-a dat picioare?

Era evoluţionistă,

Monştrii care nu există

Ţi-au pus fiinţa în mişcare?



De-ai fi serios cu tine

Ai privi puţin mai mult,

Să vezi că sunt şi ruine,

Fapte care fac ruşine,

Rele, şi la omul cult.



Frunze care-s vestejite,

Care cad din ram, din cetini,

Ca să fie înghiţite

De morminte putrezite,

Frunzele, ai noştri prieteni.



Dar în slava primăverii

Vor fi iar pe ramuri flori,

Dumnezeul învierii

Din mormintele tăcerii

Ne va ridica în zori.



Dar pe tin' te vor respinge

Dacă n-ai acum iertarea,

Dacă nu te poţi convinge

Că Hristos cu sfântu-i sînge

Poate ca să-ţi dea salvarea.



Placă-ţi astăzi simfonia

Care-o cântă sfinţii-n strune,

Căci din cer e melodia,

Şi te-acordă-n armonia

Celor ce fac fapte bune.



Ca să fii un crin din vale

Alb, mirositor şi sfânt,

Cu parfumul în petale,

Mărturia slavei Sale

Cât trăi-vei pe pământ.



Să te bucuri la tot pasul

De tot ce-i în jur şi-n zare,

Să-ţi înalţi spre ceruri glasul

Şi spre pocăinţă pasul,

Şi să stai în aşteptare.



Doamne, dă-ne desluşire,

Şi pricepere, şi minte!

Să vedem că prin zidire

Tu ne-arăţi a Ta iubire

Şi-a Ta dragoste fierbinte.



Tu ne porţi mereu povara

Şi ne dăruieşti aloea,

Tu porţi zorii, Tu porţi seara,

Tu ne dai belşugul vara

Potolind la toţi nevoia.



Tu eşti Doamne maiestatea

Care-ai împletit frumosul,

Şi cu toată bunătatea

Ne-ai dat nouă proprietatea

Ca să-i tragem noi folosul.



Ce înaltă frumuseţe

Ai pus Tu în melodia

Care vrea să ne înveţe:

"Prin necazuri, prin tristeţe

Se câştigă bucuria."



Ca să fii un crin din vale

Alb, mirositor şi sfânt,

Cu parfumul în petale,

Mărturia slavei Sale

Cât trăi-vei pe pământ.



Să te bucuri la tot pasul

De tot ce-i în jur şi-n zare,

Să-ţi înalţi spre ceruri glasul

Şi spre pocăinţă pasul,

Şi să stai în aşteptare.



Doamne, dă-ne desluşire,

Şi pricepere, şi minte!

Să vedem că prin zidire

Tu ne-arăţi a Ta iubire

Şi-a Ta dragoste fierbinte.



Tu ne porţi meru povara

Şi ne dăruieşti aloea,

Tu porţi zorii, Tu porţi seara,

Tu ne dai belşugul vara

Potolind la toţi nevoia.



Tu eşti Doamne maiestatea

Care-ai împletit frumosul,

Şi cu toată bunătatea

Ne-ai dat nouă proprietatea

Ca să-i tragem noi folosul.



Ce înaltă frumuseţe

Ai pus Tu în melodia

Care vrea să ne înveţe:

"Prin necazuri, prin tristeţe

Se câştigă bucuria."



Şi vom fi a Lui aleasa

Îmbrăcaţi în slavă plină,

Ca şi crinul de frumoasă,

Noi, a lui Isus Mireasă,

În iubire şi lumină.



AMIN