Poezie Paradisul verde

PARADISUL VERDE



Dionisie Giuchici

vol. 1 - "Domnul, nu eu!"



În pădurea înverzită

E atâta de plăcut,

Să priveşti frunza vopsită

În culoarea potrivită

De chimistul nevăzut.



Roşu, verde, argintiu,

Galben sau albastru, gri,

Cine poate să descrie

Coloraţia cea vie

În păduri şi pe câmpii?



Ce penel, ce gingăşie!

Ce matriţe, ce tipare!

Ce figuri de geometrie!

După frunze omul ştie

Ca să facă separare.



Fiecare frunzuliţă

E un steag de glorii, plină.

Apărându-şi a ei viţă

După soi şi după spiţă

În pădure şi-n grădină.



Fiecare crestătură

Poartă-n ea o mărturie,

Că există o măsură

Şi-un Stăpân peste natură

Care poate, care ştie.



Fiecare frunzişoară

Poartă-n ea o melodie

Care urcă sau coboară,

Vântul cântă la vioară

Cu atâta măiestrie.



Fiecare frunză vie

Este un laborator.

Respiraţia îl ştie,

Ce parfum, ce bogăţie!

Deasupra pădurilor.



Şi te uită ce perdele

Stau pe ramuri agăţate,

Însă dedesubt de ele,

Fructele mai mărunţele

Se zăresc când vântul bate.



Dacă vrei o simfonie

Liniştită şi minoră,

În pădure, pe câmpie,

Poţi s-asculţi o melodie

Când doreşti, la orice oră.



Ramuri verzi cu frunze pline

În pădurile gigante,

Nepătrunse şi virgine

Omule, sunt pentru tine

Lemnele interesante.



Căci din lemn ţi-ai făcut casă

Iar din fructe aromate,

Şi ce mobilă frumoasă!

Iar la umbra lui cea deasă,

Stai şi odihneşte, frate.



Tot din lemn faci şi căldură

Şi grădini ornamentale,

Căci pădurea din natură

E făcută cu măsură

Pentru scopurile tale.



E gigantica uzină

Plăsmuind viaţa firii,

A pământului grădină

Care creşte şi se-nclină

După legile iubirii.



E centrala automată

Degajând atomi în zare,

Pulberea sterilizată

Ce ne-mbie şi ne-mbată,

Dulcele parfum de floare.



Dar ateul cu securea

Şi cu fierăstrăul mare,

Vrea să spună că pădurea

A crescut aşa, aiurea,

Printr-o oarbă întâmplare.



Noi slăvim întâmplătorul

Care poate, care ştie,

Căci El este Creatorul

Ce-a făcut laboratorul

Cu atâta măiestrie.



Un copac e o minune,

E o artă, un palat,

Frumuseţea lui ne spune

Că există o-Nţelepciune

Care toate le-a creat.



Şi te uită ce lucrare

E pădurea înverzită,

După soiuri fiecare

Unul mic, altul mare,

Frumuseţea-I felurită.



Când priveşti spre eleganţa

Palmierului cochet,

Te uimeşti văzând distanţa

Deşi e la fel substanţa

Într-un mărunţel boschet.



Cedrul cu ramificaţii

Pare un viteaz, şi este.

Iar stejarii îi sunt fraţii

Ce minuni şi ce creaţii!

Realitatea nu-i poveste.



Pulberea mirositoare

Din pădurile de tei,

Te înalţă-n sărbătoare,

Iar salcâmii în splendoare

Tot parfum rodesc şi ei.



Albinuţa de ţi-ar spune

Câte gusturi întâlneşte,

Dulce din amărăciune

Că şi miereă-i o minune

Care în pădure creşte.



Şi de-ar fi numai frunzişul

Şi petala colorată,

N-ar fi curios desişul,

Dar când îi rupi învelişul

Portocala-i minunată.



Şi de-ar fi numai mirosul

Cu substanţa lui acerbă,

Am rămâne cu frumosul,

Însă când desfaci cocosul

Aroma sa e superbă.



Şi de-ar fi numai mulţimea

Ramurilor cârligate,

Ai privi doar înălţimea,

Fără să cunoşti acrimea

Din lămâile sărate.



Dar vedeţi ce împletire,

Şi ce gusturi, ce tărie!

Fiecare altoire

Ne-a rămas de la zidire

Până astăzi, mărturie.



Iar acum de voi depinde

Traficul continental,

Omul cumpără şi vinde

Rădăcina din ce prinde

Al pădurii material.



Înima care e plină

De iubirea cea mai sfântă,

Vede-n ram o mandolină,

După ce-i cioplită fină

O acordă şi-apoi cântă.



Însă ochiul care duce

Spre amurgul înserării,

Vede în stejar o cruce,

Dar cel credincios o duce

Pân' la locul aşezării.



De ai vrea să smulgi iubire

Din regatul vegetal,

Vei stârni împotrivire,

Căci toiag de cârmuire

Faci din lemnul de santal.



Şi de-ai vrea numai dulceaţă

Pentru fiinţa cea firavă,

Întră-n spini cu-atâta viaţă

Căci de mici copii-nvaţă

Ca să guste din otravă.



Şi de le-ar fi spus străbunul

Moartea lor să le-o descrie,

Cine-ar fi crezut că prunul

Împreună cu tutunul

Îi coboară în sicrie?



Şi de le-ar fi spus că via

Cu rodirea ei gustoasă,

Reprezintă primejdia,

Câţi nu şi-au ucis soţia

Cea plăcută, cea aleasă...



Hai să mergem în livadă

Şi să nu mai fiu simbolic,

Poate cineva să vadă

Sau dacă îi spui să creadă

Că e vre-un altoi alcoolic?



Şi gustând din el deodată

Mintea să se-ngreuieze,

Şi să fie tulburată,

Veselă, sau agitată

Începând să şchiopăteze.



Boaba binecuvântată

Nu-i lăsată pentru vin.

Ci s-o guşti aşa curată,

Căci acei ce se îmbată

Se vor prăbuşi în chin.



Nu-i pădurea înverzită

Pentru care de război,

Nu! Căci ea ni-e dăruită

Pentru buna conduită,

Pentru viaţă, pentru noi.



Să ştii, nu pentru sicrie

Creşte lemnul înverzit.

El ni-e dat ca mărturie

Că există veşnicie

Viaţă fără de sfârşit.



Întâmplarea e cuminte,

Ne-a ferit de amalgamă

Care-i arsă-n foc fierbinte

Şi-apoi când o guşti părinte,

Nu mai ai de nimeni teamă.



Dar vedeţi cum vechea babă

Strică merele de aur,

Cum i-a pus pe toţi la treabă,

Căci din fructişoara slabă

Fac otravă de balaur.



Dragul meu, acesta-i spinul,

Întâmplarea negativă,

Nu e Domnul, ci străinul

Care pregăteşte chinul,

Căci el din păcat derivă.



Te-ai gândit aşa, vreodată

La aceste îmtâmplări,

Care trec, şi cari se-arată,

Frunza, floarea colorată,

Ce simpatice lucrări!



Te-ai gândit cum se explică

Legile atât de pure?

De la rădăcina mică

Pan' la vârful plin de frică,

Ce frumos e în pădure!



Dar copile, bagă seama

Nu cumva să rătăceşti,

Căci bătrâna moarte, teama,

Te aşteaptă cu mahrama

Şi te-ntreabă: "Ce doreşti?"



Bătrânica veninoasă

Dintr-o scorbură uscată,

Îţi va spune mânioasă;

"Că şi eu am fost frumoasă,

Verde când eram, odată..."



Dar vedeţi, la rădăcină

Se ascunde şi norocul,

Dacă îi opreşti să vină

Noi lăstari către lumină,

"Lemn uscat, te-aşteaptă focul!"



Şi s-o vezi câte înşiră

Scorbura scârţâietoare,

Ca un zăngănit de liră

Lemnele ce se plesniră

În pădurea care moare.



Omul care nu-şi primeşte

Mântuirea din păcat,

Se usucă şi plesneşte

Şi pe veci se prăbuşeşte

Ca şi lemnul cel uscat.



Dar vedeţi? Laboratorul

Demonstrează transformarea,

Ce-i prezent, şi viitorul,

Că-I puternic Creatorul

Care-a pregătit cărarea.



Firea, forţa materială

Va fi iar eliberată,

În odihna cea reală

Unde nu e oboseală

În sublim va fi schimbată.



Şi grădina înfloreşte

Iarăşi după iarna dură,

Şi aceasta dovedeşte

Că viaţa biruieşte

Chiar şi moartea din natură.



Cărămizile uscate

Din atomii cei uzaţi,

Stau în vid, stau îngropate,

Sau din nou au fost legate,

Orişicum, dar sunt păstraţi.



Iar pădurea seculară

Paradisul cel pierdut,

Va-nverzi ca-ntâia oară

O nespusă primăvară

Cum era la început.



Omule ce treci prin viaţă

Ca şi firul printr-un ac,

Când prin umbră, când prin ceaţă,

Când prin zori de dimineaţă,

Eşti aşa ca un copac.



Eşti măreaţa Lui lucrare,

Eşti ca pomul lângă ape,

Eşti o binecuvântare

Ai şi frunze, ai şi floare,

Când stai lângă El aproape.



Căci în mijlocul pieţii

Şi în mijlocul grădinii,

Uite frate pomul vieţii

În răcoarea dimineţii

Plin cu roadele luminii.



Însă omul rău ca spinul,

Încontinuu el înţeapă,

Roadă lui este veninul

E amar ca şi pelinul,

El de moarte nu se scapă.



Căci în pomul cunoştinţei

Erau gusturile firii,

Eva îşi înfipse dinţii

În sămânţa suferinţei,

În durerea omenirii.



Pofta cea otrăvitoare

E adesea poleită,

Ca să fie sclipitoare

Şi să fie-atrăgătoare

La privirea ispitită.



La femeie el îi spune:

"Hotărât, nu veţi muri

Şarpele cu-nşelăciune

Îi strecoară-amărăciune

"Deci puteţi păcătui."



Ei îi spune că nu moare,

Ţie-ţi spune: "Şi-aşa mori".

Frate, nu îi da crezare,

Căci el minte, minte tare

Să-şi câştige slujitori.



Dumnezeu ne vrea salvarea,

De aceea ne arată

Care-i înspre cer cărarea,

Pocăinţa, adunarea,

Calea binecuvântată.



Cedrule cu ramuri pline

Din Libanul depărtat,

Iată că smochinul vine

Să se-aşeze lângă tine,

Că a stat destul uscat.



Iar voi, ramuri altoite

În măslinul - rădăcina,

Să fiţi gata pregătite

Ca să nu fiţi despărţite,

Când va răsări Lumina.



Căci Vierul va culege

În curând grâul şi via,

Şi ce-i bun se va alege

După a iubirii lege,

Marea roadă - B u c u r i a.



Iar la urmă pleava, spinii

Şi mlădiţele uscate,

La o margine-a grădinii

Resturile lepădate.



Căci tăiat va fi copacul,

Cuibul păsărilor brune,

Căci la umbra lui săracul

În zadar s-a dus cu sacul

Să culeagă roade bune.



Domnul va smeri mândria,

Cedrul cel înalt şi gros,

Când va revărsa urgia,

Cupa mare cu mânia.

Peste omul păcătos.



Căci securea-i îndreptată

Spre a tale rădăcini,

Deci ascultă, mamă, tată,

Dacă şi de-această dată

Roadă ta e numai spini,



Glasul va striga: "Loveşte!

Pe acesta taie-l jos!

Fiindcă nu se pocăieşte,

E smochin, dar nu rodeşte,

Nu-L slujeşte pe Hristos!"



Mare este-a Lui grădină

Iar copaci-s feluriţi,

Şi cu toţii se închină

De la vârf, la rădăcină,

Zi şi noapte, neclintiţi.



Dar nu asta e rodirea,

Rădăcina este bună.

Secretul e altoirea,

Ca să ţi se schimbe firea,

Asta-ţi aduce cunună.



Nu grădini ornamentale

Domnul ne-a chemat să fim,

Numai frunze şi petale,

Să rodim şi portocale,

Ce cântăm să şi trăim.



E mai bine să fii via

Aplecată, umilită,

Decât un stejar, mândria,

Ce-şi arată măreţia

În coroana strălucită.



E mai bine merişorul

Lângă drum, să fii bătut,

Decât să aprinzi cuptorul

Brad frumos, dar fructişorul

Nimenea nu l-a văzut.



E mai bine lămâioară

În grădină şi livadă,

Chiar dacă e acrişoară,

Decât cineva să moară,

Dintr-un plop înalt să cadă,



Şi de ce să fii pelinul?

Când poţi să fii scorţişoară

Că nu-i bun nicicând veninul

Căci amarul este chinul

Ce mulţimile doboară.



Şi de ce să fii bastonul?

Lemnul care ameninţă,

Vino şi să fii creionul,

Schimbă-ţi viaţa, schimbă-ţi tonul,

De la moarte, la credinţă.



Vino, lasă ale tale

Urâciunile lumeşti.

Căci toiagul cu migdale

Sărbătoarea de Rusale

Te va face să-nfloreşti.



Fie-ţi dar această oră

Cea mai binecuvântată,

Să fii frate, să fii soră,

O aleasă mandragoră

În pădurea minunată.



Fie-ţi dar această clipă

Hotărârea ta deplină,

Ca să nu mai faci risipă,

Domnul cu a Lui aripă

Să-şi păzească-a Lui grădină.



Prin lucrarea cea de faţă

Dumnezeu ne-a dovedit,

Că El este, El ne-nvaţă,

El ne dă la toţi viaţă

Veşnică, fără sfîrşit.



Şi-acum ia aminte, frate,

Timpul tău nu ţi-l mai pierde,

Fugi de patimi, de păcate,

Lasă lemnele uscate,

Mergi spre Paradisul Verde.



AMIN