Poezie La capătul luminii

La capătul luminii, în gura depărtării

Încerc să urc pe şina culorilor de Mai.

Un cer senin mi-e paznic, iar freamătul visării

Îmi cântă-n andantino arpegii moi de Rai.



Mă-nalţ spre infinituri, trecând ca un buiestru,

Din acolade vaste în alte acolade.

În urmă las pământul şi soarele măiestru

S-ajung în auroră, unde Iubirea şade.



Phoebe las în stânga, Hyperioni în dreapta,

Pleiadele se-agită, Cassiopei zâmbesc.

Aud în cozi de stele Desdemone în şoapte

Pornite să mă-mbrace în scutecul ceresc.



Îmi arde-n suflet jarul fermecătoarei clipe

Când la apus de viaţă voi fi acolo, sus.

Corabia credinţei cu albe, largi aripe

Va ancora-n seninul prezenţei lui Isus.



Acolo nu-s umbrite sau palizi transparenţe

Chenare pământeşti acolo n-au oglinzi!

Acolo, peregrine,-s Betanii de esenţe,

Un nesfârşit de aur ce nu poţi să-l cuprinzi!



E-un salt pe care firea şi omeneasca vrere

Nu-l poate năzui fără divinul har.

Doar lacrima din inimi entuziastic cere

Acea cristalizată extază iar şi iar!



Ca să pătrund în pacea Edenului de miere

Va trebui să-mbrac efod de in curat!

În faţa Celui Viu să-mi plec genunchi se cere,

Cu rugă arzătoare şi dor înflăcărat.



La capătul luminii, e Cea adevărată -

Luminis liberatis, din care toate ies.

Odată, pe pământ, veni din cer curată

Să aibă păcătosul la tronul ei acces.



Trec peste spaţii calme, dimensiuni afunde.

Se văd zăpezi pe aştri în ondulate linii.

Mai e puţină cale, un pas, o vamă, unde

Stă strajă veşnicia, la capătul luminii.