Poezie Creştinii de atunci...

Mi-e dor de ceea ce a fost demult:

Într-o căsuţă mică, dintre lunci,

Pe care o iubeam atât de mult,

Şi-n care se-adunau creştinii de atunci



Mergeam cu orele, pe jos, spre adunare

Dar drumul nostru scurt ni se părea –

Când ne gândeam la dulcea închinare

După care inima tânjea!



Eram puţini...câţiva copii...predicatorul,

Doar doi – trei fraţi, şi câteva surori –

Dar, ne unea pe toţi Mântuitorul

Ce ne-a călăuzit de-atâtea ori!



N-aveam nici pian frumos, nici dirijor,

Şi nici solişti vestiţi noi nu aveam –

Însă...în adunare, toţi cântam în cor

Cântări, ce pe de rost le învăţam



Şi, când stăteam să ne rugăm cu toţi,

Genunchii pe podeaua rece îi ţineam

Strigam spre cer pentru bunici, nepoţi –

Cu lacrimi mântuirea lor ceream.



Ne bucuram toţi împreună, dacă

Vreunul dintre noi se bucura

Şi nu lăsam ca timpu-n van să treacă

Atunci când unul măcar suferea



Iar Biblie nu avea fiecare,

Doar unul, doi, şi toţi citeam din ea

Şi-atât de fericit era acela care,

Pe de rost versete învăţa!



Astăzi, amintirea n-are nici un rost...

Dar, îmi lipseşte părtăşia de atunci!

Şi ’mi-este dor de tot ceea ce-a fost,

Într-o căsuţa mică, dintre lunci.



Tatiana Tarlev,

7 mai 2008