Poezie TE-AM ÎNŢELES CREDINŢĂ

Te-am înţeles credinţă, te-am înţeles atît;

Dar n-am urnit un munte, eram nehotărît,

Ce munte să plec, cînd eu eram nehotărît

Să-l mut acum, sau mîine?Şi iarăşi amînam...



Nehotărîrea însă ca fumul a trecut,

Dar să urnesc un munte, nici astfel n-am putut.

Cum să urnesc un munte, în ce scop şi-n ce fel,

Cînd eu n-aveam dorinţa de-a mă-ntîlni cu el?



Şi mi-a crescut dorinţa să-l am în preajma mea.

Dar ce folos? Un munte, înseamnă el ceva?

O formă fără suflet, o piatră fără miez,

Eu nu-l iubeam;în mine el nu era crez.



Cînd s-a născut iubirea-mi, părea că mă aprind

Priveam la munte ziua şi noaptea, jinduind,

Părea că-mi creşte-n suflet.Şi eu simţeam ceva,

Dar adevărul parcă tot nepătruns era.



Şi-o tainică minune s-a întîmplat apoi;

O mare de iubire curgea din vîrf, şuvoi,

Bob de muştar, credinţa, de-odată mi-am simţit

Iisus era în mine şi-n El am biruit!