Poezie Bucheţelul de flori

Primăvară devreme. Mă pornesc în păduri.

Iară soaţa-mi cu-o vorbă de pe prag mă conduce:

„Poate vezi ghiocei, căci mă rog, n-ai să-i furi...

Un buchet cât de mic n-ai să uiţi a-mi aduce?..”



Eu i-am spus: ”Ce mai vorbă, asta e se-nţelege -

Un buchet voi putea pentru tine-a culege!”



În pădure, puzderie de flori înfloreau,

Că puteai ca să treci printre ele cu o coasă.

Căutai ghiocei; – ghiocei nu erau...

Dară ce, - o brânduşă, mai puţin e frumoasă?



Brebenei, viorele, steluţe şi alte

Floricele mai scunde, floricele mai nalte...



M-aplecai viorica în palme s-o prind,

Însă ea era aşa, absolut neapărată;

„O s-o doară...” – m-am prins că mă-mpunge un gând.

O lăsai deci pe dânsa... apoi încă o surată...



Căci nu pot singurică s-o las - nu e bine;

Peste câteva ore, vezi noaptea că vine.



Brebeneii prea gingaşi erau ca să-i smulg.

Iar steluţele.. ce-o să fac cu-n buchet de steluţe...

Mă călcă pe spinare uncheaşul Amurg

Că flori nu mai vedeam de-s urâte, drăguţe...



Deci porni înspre casă puţin cam abătut,

Înţelegeţi, - soţia un buchet a cerut.



Însă ea a crispat doar un zâmbet uşor:

„Tu se vede, ai uitat unde este pădurea...

De, decât să ajuţi să se-mplinească un dor,

Mai uşor e să umbli pe-undeva, pe aiurea.”



Eu i-am spus: ”N-am putut. Orice viaţă mă doare;

N-am putut omorî până chiar şi o floare.”



Însă ea îmi arătă un dispreţ doar lejer.

Atunci eu am ieşit hotărât, drept în noapte

Pe Ursa Mare mă căţărai drept în cer

De ajunsei bărbat până-n Calea de Lapte.



Şi am prins a culege din ea stele şi stele

Smulgându-le din rădăcină pe ele.



M-am întors înspre zori obosit, înciudat

Cu-un buchet emanând rază pe altă rază.

„Unde-ai fost?" – speriată soţia a-ntrebat-

"Unde-ai fost? Toată noaptea rămas-am eu trează...



Şi mă iartă, te rog, te-am lovit cu prostie,

Nu pleca dragul meu, fără a-mi spune şi mie...”



„Eu ţi-am strâns un buchet din străfunduri de cer.”

Şi-i întinsei buchetul şi mâna în sânge.

Ea speriată a spus:”Eu nimica nu cer!”

Şi-ncepu mărunţel precum copilul a plânge.



„Eu nu vreau ca-ntre noi să mai fie vre-o ceartă...

Eu te rog, eu te rog, dragul meu, de mă iartă.”



Dară eu furios că nu sunt preţuit,

Aruncai cu buchetul pe fereastră-n lumine,

Ci soţia mea, dând înapoi, a pălit:

„Dragul meu, ce e cu tine...cu tine?”



Mă privii în oglindă ce mi-a fost să se-ntâmple

Şi văzui că argint îmi cursese pe tâmple.



Atunci capul în palme abătut mi-am cuprins,

Şi de rău, de furie, prostie şi grele,

Iar soţiei-ncercai să-i răspund cu un surâs:

„Sunt doar schije de stele, sunt doar schije de stele...”



Dar soţia-ncepu ca să plângă deodată

Şi mi-a spus că în toate este ea vinovată.



„Dară ştii – mi-a mai zis - este-un leac, este-un leac:

Să-ţi aşterni peste noapte flori de primăvară -

Ele greul de vârstă în sine îl trag,

Nici un dor, nici o boală n-o să te mai doară.



Du-te iar la pădure, un buchet ţi-i culege

Şi-ai să vezi - greul tău va putea să-l dezlege.



Alergai speriat şi înfrânt copilaş,

Ca să scap, în sfârşit, de oribila boală...

Dar în seară mă-ntorsei pustiul ocnaş

Şi în pas, şi în ochi, şi în mâna mea goală.



„Orice floare- am spus - era-aşa mică şi vie...

N-am putut omorî încă-o copilărie!”